Să învățăm să răbdăm, fără a ne mâhni și a deznădăjdui, luptând mereu cu patimile noastre
De ce este atât de importantă mărturisirea? În momentul în care ne pocăim și ne plângem în fața lui Dumnezeu din cauza diavolului care ne-a ispitit, Dumnezeu îi interzice să ne mai ducă în ispită. El știe că mai înainte noi nu ne vedeam păcatele și viciile, însă acum le-am descoperit în sufletul nostru și ne-am pocăit, le-am recunoscut în fața Lui și Dumnezeu, din marea Sa milă, iartă necurăția noastră și păcatul și ne dăruiește o putere harică în lupta cu acest păcat.
Răbdarea este marele nostru ajutor în lupta cu patimile, căci, pentru un om, lucrul cel mai greu este să se hotărască să renunțe la intenția sa de a mai păcătui. Iar când se întâmplă să cadă iarăși după ce s-a pocăit, el trebuie să se pocăiască din nou, și să facă astfel până când va veni timpul să se izbăvească de această patimă cu desăvârșire. O mare importanță în timpul căderilor o au rugăciunea și zdrobirea inimii.
Marele scriitor rus Dostoievski era foarte devotat Ortodoxiei. Însă avea o slăbiciune: patima jocului de noroc. Adeseori pleca peste hotarele țării și juca acolo. Nu putea scăpa de ea nicidecum. Dar într-o dimineață, în momentul în care s-a trezit, dintr-odată a simțit o mare repulsie față de acest joc. Dumnezeu și-a făcut milă de el și i-a eliberat sufletul de această patimă păguboasă. De ce? Fiindcă el se pocăia mereu pentru această slăbiciune. Trebuie să învățăm să răbdăm, fără a ne mâhni și a deznădăjdui, luptând mereu cu patimile noastre, căci: „Faptele bune și nevoința vor șterge totul în viața noastră”.
(Îndrumar creștin pentru vremurile de azi: convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), vol. 2, Editura Sophia, 2009, p. 182)