Pildele Vechiului Legământ spun, într-o rugăciune către Dumnezeu: „Bogăție și sărăcie nu-mi da, ci îmi rânduiește cele de lipsă și cele de ajuns” (Pilde 30, 8-9). Domnul meu, să nu-mi dai nici sărăcie și nici bogăție. Dă-mi ce îmi este necesar și suficient pentru nevoile materiale.

Și tâlcuirea este, mai departe: să nu-mi dai sărăcie, pentru a nu ajunge să flămânzesc și să pier, ori să încalc legea Ta, voia Ta. Și nu-mi da bogăție, pentru că te pot uita. Sărăcia, la rândul ei, mă poate determina să ajung hoț, să fac tot felul de făgăduințe pe care apoi să fiu silit să le încalc, de nevoie. Prin bogăție, pot câștiga o liniște înșelătoare cu bunurile ce le voi avea, crezând că nu mai am nevoie de Tine, precum bogatul cel nebun din pildă. Amintiți-vă ce spunea bogatul: „Suflete, ai multe bunătăți strânse spre mulți ani, odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te” (Luca 12, 19).

De aceea, nici Apostolul nu vorbește despre sărăcie, nici de mare bogăție, ci spune „toată îndestularea având”. Să încercăm să fim îndestulați și mulțumiți cu puțin. Să nu ne dorim mai multe bunuri materiale. Să fim lacomi după bunurile duhovnicești, pentru a dobândi mai multe virtuți. Să lucrăm mai mult poruncile lui Dumnezeu.

Socrate spunea: „A nu avea omul nevoie de niciun lucru este dumnezeiește, deoarece Dumnezeu este fără de nevoi. Cu cât are cineva nevoie de mai puține lucruri, cu atât se apropie mai mult de trăsătura dumnezeiască de a nu avea lipsă de ceva”.

Să încercăm, deci, să fim îndestulați. Când există prisosință, să nu zăbovească în mâinile noastre, ci să meargă să acopere nevoile celorlalți.

(Arhimandritul Epifanie Theodoropulos, Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, Editura Predania, București, 2010, pp. 46-47)