Când mâhnirea cuprinde sufletul, îl umple cu durere şi supărare. Nu-l lasă să se roage cu căldură şi să studieze Sfintele Scripturi cu luare aminte. De asemenea, îl lipseşte de blândeţe şi îngăduinţă în întâlnirile pe care le are cu fraţii şi îl face să respingă orice discuţie. Mâhnirea îl întristează mult şi îl istoveşte pe om.

Când sufletul se umple de mâhnire, începe să-şi iasă din fire. Omul atunci, nu poate nici să primească liniştit o povaţă bună, nici să răspundă calm la întrebările care i se pun. Îi evită pe ceilalţi, ca şi când ei ar fi răspunzători pentru starea lui, şi nu poate înţelege că pricina bolii se află înlăuntrul său. Mâhnirea este un vierme al inimii, vierme ce o roade pe mama ce l-a născut.

Omul mâhnit nu-şi mişcă mintea spre contemplare şi niciodată nu poate săvârşi rugăciune curată.

Cel ce a biruit patimile, a biruit şi mâhnirea. Însă, cel ce este biruit de patimi nu va putea evita legăturile mâhnirii. Aşa cum un bolnav se observă după culoarea feţei sale, la fel şi cel stăpânit de patimi se deosebeşte prin mâhnire.

Cel ce iubeşte lumea este imposibil să nu se mâhnească. Dar cel ce o nesocoteşte, este pururea vesel.

(Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumeniţa, 2005, pp. 350-351)