Într-o zi a venit la Colibă un copil îndrăcit împreună cu tatăl său. În acel moment a venit şi un cunoscut de-al meu, iar eu l-am luat pe tatăl copilului deoparte ca să-i spun câteva lucruri, căci din cauza lui se îndrăcise copilul. Bietul de el era într-o stare jalnică. Ditamai flăcăul şi-i curgea nasul… Când cunoscutul meu l-a văzut, s-a apropiat de el, şi-a scos batista, i-a şters nasul şi a băgat-o iarăşi în buzunar. Şi-a scos apoi crucea de aur de la gât şi a pus-o la gâtul copilului. Dar nu lucrul acesta era atât de important, cât să fi văzut cu câtă dragoste, cu câtă afecţiune a şters nasul copilului – de-aţi fi văzut în ce hal era! Am rămas impresionat. L-a durut pentru el ca pentru un frate. Dacă nu-l simţea ca pe un frate, ar fi făcut aceasta? Dacă îl iubeşti pe celălalt ca pe un frate, îi ştergi nasul cu propria batistă şi o pui iarăşi în buzunar! Dar dacă nu-l simţi ca pe un frate, este ca un corp străin: puţin să te atingă, imediat sari în sus; puţin scuipat să cadă pe tine, te duci repede să te speli.

De vreme ce Bunul Dumnezeu ne-a dat daruri din belşug şi n-a îngăduit să vină vreo nenorocire peste noi, trebuie să ne doară pentru aproapele nostru care se chinuieşte. Vedem, de pildă, un infirm. Dacă ne gândim: „Cum m-aş simţi eu dacă aş fi infirm şi nu aş putea să merg?”, ne va durea pentru el. Sau, dacă cineva are probleme ne cere ajutorul, imediat trebuie să ne gândim: „Dacă aveam eu problemele lui, nu voiam, oare, să fiu ajutat?”, şi aşa ne va durea pentru el. Şi prin încercări de trece cineva, dacă are dragoste adevărată, cu durere, îşi uită propria durere şi suferă pentru celalalt. Eu, când celălalt îmi vorbeşte despre durerea lui, chiar şi pe cioburi de sticlă să stau sau pe spini să păşesc, nu simt nimic.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi şi virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2007)