Pentru creştinii ortodocşi, rugăciunea pentru morţi nu este o chestiune de opţiune personală, un surplus de evlavie, ci, dimpotrivă, un element permanent al rânduielii zilnice a slujbelor noastre. Avem o multitudine de astfel de rugăciuni: Cela ce cu adâncul înţelepciunii, cu iubirea de oameni toate le chiverniseşti şi ceea ce este de folos tuturor le dăruieşti, Unule Ziditorule, odihneşte, Doamne, sufletele adormiţilor robilor Tăi, că spre Tine nădejdea şi-au pus, spre Făcătorul şi Ziditorul şi Dumnezeul nostru.

Sau: Odihneşte, Dumnezeule, pe robii Tăi, şi-i aşază în Rai, unde cetele sfinţilor, Doamne, şi drepţii ca luminătorii strălucesc: pe adormiţii Tăi odihneşte-i, trecându-le lor toate greşelile.

Unele au un ton mai sumbru, amintindu-ne posibilitatea unei despărţiri veşnice de Dumnezeu: De focul cel veşnic, de întunericul cel mai din afară, de scrâşnirea dinţilor şi viermele care nu doarme şi de toată durerea, mântuieşte, Doamne, pe adormiţii robii Tăi.

Mijlocirea pentru cei morţi nu are limite rigide. Pentru cine ne rugăm? În sensul strict, în rugăciunile de obşte, canoanele ortodoxe autorizează rugăciuni nominale doar pentru cei care au murit în comuniune văzută cu Biserica. Dar există cazuri în care rugăciunile ne sunt mult mai cuprinzătoare. La vecernia din Duminica Cinzecimii (numită „vecernia plecării genunchilor”) se rostesc rugăciuni chiar şi pentru cei din iad: Care şi la acest praznic, cu totul desăvârşit şi mântuitor, ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad, dându-ne nouă mari nădejdi că vei trimite uşurare şi mângâiere celor cuprinşi de întristări apăsătoare.

(Episcop Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, 1996, pp. 29-30)