Rugăciunea este, prin excelență, vorbirea omului cu Dumnezeu. Despre fiecare persoană se presupune că are o față. Fața este acea latură a persoanei prin care respectiva persoană se întoarce către ceva sau către cineva. Din acest punct de vedere și Dumnezeu are o față și știm aceasta chiar de la psalmistul David: „Nu-ți întoarce fața ta de la mine”.

Așa încât, de câte ori omul își întoarce fața către Dumnezeu, pentru a intra în comuniune cu Dânsul, Dumnezeu Își întoarce și El fața, în așa fel încât, duhovnicește vorbind, cele două entități, cele două persoane – persoana lui Dumnezeu și persoana omului – se întâlnesc față către față.

Este, deci, o convorbire directă și care, până la urmă, duce la comuniune. Dacă rugăciunea nu are o finalitate și nu se topește în această comuniune, nu este o rugăciune adevărată, ci e mai mult o convenție.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieții, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 5)