Numai la rugăciune putem să ştim ce legătură avem cu Dumnezeu, ce legătură avem cu oamenii. În rugăciune ne apar fel de fel de gânduri care arată cine suntem şi ce suntem.

Sfântul Maxim Mărturisitorul de pildă, în dialogul între un bătrân şi un frate, a răspuns la întrebarea cum Sfântul Apostol Pavel, care avea atâtea griji pentru a propovădui şi pentru a ajuta Bisericile, spune totuşi „neîncetat să vă rugaţi”: cum se ruga el neîncetat? Şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, răspunzând la această întrebare, nu spune că Sfântul Apostol Pavel zicea mereu: „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, ci spune altceva. Zice că: „Rugăciunea neîncetată este să ai mintea pururea lipită de Dumnezeu cu multă dragoste şi cu dor, să atârni cu nădejdea de Dumnezeu şi să te încrezi în El în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla”.

Acesta este răspunsul Sfântului Maxim Mărturisitorul, din care înţelegem că de fapt rugăciunea nu e de fapt o simplă repetare a unei formule de rugăciune, ci este o atitudine de rugăciune, o angajare spre slujirea lui Dumnezeu, să simţi că eşti lipit de Dumnezeu cu gândurile tale, să simţi că atârni de El şi să ai nădejde în El şi să te încrezi în Dumnezeu în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla, şi atunci această stare sufletească ţi se primeşte de Dumnezeu ca o rugăciune.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 124-125)