O libertate afirmată împotriva lui Dumnezeu, de la care ea provine, nu este o adevărată libertate. De îndată ce omul vrea să domine ceea ce are, el devine sclavul unei patimi şi prin aceasta sclavul lui însuşi.

Trebuie să te dărui unei alte adevărate libertăţi pentru a primi darul libertăţii, şi singura libertate inepuizabilă în ea însăşi este libertatea Persoanei supreme.

Rugăciunea este contrariul voinţei de dominaţie. Prin aceasta ea asigură libertatea omului: ea afirmă o altă libertate care asigură libertatea celui care se roagă.

Rugăciunea autentică este rugăciunea adresată lui Dumnezeu; ea întâlneşte libertatea absolută, libertatea în sine, libertatea nelimitată pe care nimic nu o ameninţă şi care nu exercită nicio ameninţare. Această libertate vrea să afirme şi să susţină orice libertate care se roagă şi se pune în condiţia de a fi afirmată fără a se afirma ea însăşi.

(Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 74)