Răbdarea necazurilor devine o scară către cer, o expresie a nevoinței noastre ascetice; iar călăuza permanentă a vieții creștine (ascetice și mistice) este rugăciunea. Prin rugăciune, omul se unește tainic (iubitor și înțelegător) cu Dumnezeu, se descoperă pe sine smerit, având nădejdea doar în Dumnezeu (și nu în puterile lumești limitate). Prin rugăciune, omul se pregătește pentru întâlnirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine și tot prin rugăciune o și întreține. Rugăciunea și răbdarea necazurilor sunt cea mai la îndemână cale de apropiere de Dumnezeu.

Rugăciunea în comun a dreptmăritorilor creștini este sămânța și rodul iubirii dintre oameni. Rugăciunea comunitară este condusă de un trimis al lui Dumnezeu, de un om sfințit de El, ca să stimuleze iubirea între oameni și pe cea dintre oameni și Dumnezeu. Preotul are și această harismă și misiune în Biserică. De aceea, prin prezența și prin lucrarea sa, preotul este un organ al harului divin.

(Ieromonahul Adrian Făgețeanu, Ieromonahul Mihail Stanciu, De ce caută omul contemporan semne, minuni și vindecări paranormale? Un răspuns ortodox, Editura Sophia, București, 2004, p. 74)