Aş vrea să vă spun acum un cuvânt şi despre as­cultarea către duhovnic, al Părintelui nostru Sofronie care, în ultimii doi, trei ani, ne vorbea aproape în fiecare săptămână. Şi abia atunci am înţeles o taină, pe care mulţi ani m-am străduit să o înțeleg şi nu am reuşit. Nu-mi dădeam seama că eu, tocmai în duhul disciplinei, aşa cum învăţasem la şcoală, în lume, nu eram un răzvrătit. Am fost supus peste tot şi la şcoală un bun elev, în sensul că nu aveau de furcă cu mine învăţătorii şi profesorii. Dar asta mă uimea: zeci de ani de zile m-am întrebat de ce ascultarea, aşa cum o înțelegeam eu, nu mergea în mănăstire?

Ceea ce omul poate face singur este deschiderea către Dumnezeu. Şi lucrul acesta îl înţeleg aşa: tu, su­flete, cauţi mântuirea, cauţi pe Dumnezeu. Rugăciunea ta o îndrepţi către Dumnezeu, spre Care mergi. Noi nu ne ducem la duhovnic aşa cum merg învăţaţii şi înţelepţii lumii acesteia la un om mai înţelept, la un om mai cu experiență ca să facem ucenicie. O spune deja prorocia din Vechiul Testament că vor fi învăţaţi de la Dumnezeu mii de lucruri, dar în învălmăşeala gândurilor ce-mi vin în minte, de unde ştiu care este de la Dumnezeu sau dacă măcar unul este de la Dumnezeu?

Duhovnicia trebuie înțeleasă şi făcută aşa: te duci la duhovnic cu un gând ori că te spovedeşti, ori să întrebi ceva duhovnicesc. Nu întrebi despre lucrurile de toate zilele, ca de exemplu să speli pe jos, în loc să mături în chilie, căci nu e important din punct de ve­dere duhovnicesc. Acestea sunt numai un exerciţiu, o disciplină necesară pentru a învăţa ascultarea adevărată. Şi aşa începe ascultarea adevărată. Ceri Domnului: „Doamne, spune-mi ce trebuie să fac în viaţa mea. Mă văd păcătos, dar de unde să încep? Spune-i părintelui meu cuvânt pentru mântuirea mea!”. Şi faceţi asta în duhul Părinţilor din Pateric, care se du­ceau la un bătrân şi cereau un cuvînt de mântuire. Cău­tau ascultare, căutau cuvânt de la Dumnezeu. Uneori poate nici nu aveau ce să-l întrebe. Îi cereau numai un cuvânt, fără să spună despre ce. Dar cel care se ducea la avva, se ducea cu rugăciune către Dumnezeu: „Doamne, Tu spune-mi un cuvânt”. Şi avva sau duhovnicul, nu ca un filosof care a învăţat multe lucruri şi este foarte înțelept omeneşte, caută, la rându-i, cu rugăciune către Dumnezeu: „Doamne, dă-mi un cuvânt pentru poporul Tău. Nu mă lăsa în deschiderea gurii mele să smintesc pe fratele meu. Nu mă lăsa să spun un cuvânt care nu este de folos sau, mai groaznic, unul care să dăuneze mântuirii sufletului celui care vine către mine în numele Tău”. Şi caută nu atât în minte, ci în inimă să găsească un cuvânt pe care îl simte inima lui că este ziditor.

Fac aici o mică paranteză ca să spun un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov, care cunoştea cu duhul nu numai viaţa ta, ceea ce se întâmpla în familie, în viaţa prietenilor, ci şi ce să facă ceilalţi. Şi un om, uimit, îl întrebă pe Sfântul Serafim: „Părinte bun, cum ştii toate lucrurile din viaţa mea şi pe toţi oamenii aceştia pe nume?”. Şi el i-a răspuns: „Eu nu ştiu nimic; eu doar mă rog la Dumnezeu. Dumnezeu este Cel Care ştie, iar eu, rugându-mă, îţi spun primul gând, primul cuvânt care vine în inima mea şi care ştiu că este de la Dumnezeu”.

Deci, eu nu ştiu ce să fac; părintele meu nu ştie ce să fac, dar eu lui Dumnezeu îi cer şi părintele îi cere, de asemenea, lui Dumnezeu. Şi atunci se întâmplă tai­na aceasta – şi aceasta este ascultarea – că, îndreptându-ne către Dumnezeu, prin părintele duhovnic, cum spunea Părintele Sofronie, facem din duhovnicul nostru un proroc. Poate că este deja proroc, poate că nu, dar ascultarea mea îl face pe părintele meu, pr­oroc, într-un fel, dacă starea mea de ascultare este ade­vărată, aceasta îl naşte pe părintele duhovnicesc. Eu însumi îl nasc pe părintele meu duhovnicesc. Aşa sunt lucrurile la Dumnezeu; de multe ori de-a-ndăratelea!

Zic asta şi ca să nu vă smintiţi, căci vă poate ispiti cel rău şi aşa: dar dacă părintele meu n-o să ştie asta? Dar dacă nu ştiu ce, sau nu ştiu cum? Nu vă smintiţi de aceasta. Naşteţi-vă părintele duhovnicesc prin ru­găciune! Căutaţi de la Dumnezeu! Cereţi Domnului: „Doamne, pune în Sfinţia Sa cuvântul potrivit!”. Şi smeriţi-vă înaintea părintelui, în numele Domnului şi părintele, prin rugăciune, va găsi un cuvânt pe care nu-l ştie nici el cum este, cum spunea şi Sfântul Sera­fim de Sarov, dar el, în rugăciunea sa, crede şi nădăjduieşte că Dumnezeu nu vă va lăsa înşelaţi, nu vă va lăsa pe drumuri.

Şi acum încă un lucru. Înțelesesem că nu trebuie să discuţi cu părintele tău sfatul ce ţi-l dă, că primul lucru pe care ţi-l spune, pe acela să-l faci. Încercam, dar voind să-l fac mai bine, îl întrebam: „Părinte, cum înțelegi asta, cum trebuie făcut?”. Şi simţeam că se sfarmă totul. Şi câteodată părintele se mâhnea de mine şi îmi ziceam: „Dar ce-am făcut rău, Doamne? Eu voiam să fac mai bine. Dar cum să înțeleg cuvântul? Cum să fac, dacă nu-l înțeleg mai bine?”. Şi nu pri­cepeam atunci că nu este vorba numai să înțeleg mai bine, căci nu mă duceam la un filosof, la un om mai deştept ca mine, mai cu experiență, mai bătrân, ci mă duceam la Dumnezeu. Şi că Dumnezeu îmi dă prin gura lui un cuvânt, poate tainic, poate de neînțeles, dar acela este cuvântul pentru mine de la Dumnezeu, nu-i cuvântul duhovnicului.

Nu căuta lămuriri de la duhovnic – şi asta nu poate fi înțeles nici ca argument, că nu vrei să faci voia ta. Nu-i numai asta. Este firul acela, foarte delicat, mai delicat decât firul de păianjen, dintre tine şi Dumne­zeu, pe care nu trebuie să-l rupi, să-l întrerupi cu nimic. Fă o metanie şi spune-i părintelui: „Binecuvântează, Părinte!”. Ţi-e teamă că n-o să înțelegi? Cere rugăciunile părintelui. Cere tot ce vrei, dar nu cere de la început prea multe explicaţii. Acesta este cuvântul pe care, împlinindu-l, îl vei înţelege. Pentru că toată viaţa creştinească este făptuire, nu filosofie. Aceasta este filosofia vieţii creştineşti. Deci, părintele nu-ţi va putea explica cuvântul pentru că nu-i vine de la el şi el însuşi poate nu-l înțelege. Dumnezeu îl înțelege şi tu, cu rugăciunile părintelui, îl vei înțelege, iar dacă nu poți să-l înţelegi, mai târziu poți să întrebi. Dar mai întâi încearcă să-l împlineşti.

Cuvântul lui Dumnezeu este Puterea care a creat cerurile şi pământul. Cuvântul lui Dumnezeu este ener­gie care creează şi te creează. Te face pe tine. Sigur că nu îl vei înțeleg e acum, că îl vei înțelege când te va face ceea ce Dumnezeu vrea să te facă. Păstrarea cu­vântului se aseamănă cu pământul care-şi ţine sămânţa ca să nu i-o fure pasărea. Păstrarea cuvântului este păstrarea unei energii tainice în inima ta, în sufletul tău, energie care te va lumina, cum spune Sfântul Ioan în Evanghelie că „viaţa era lumina oamenilor”. Vieţuind după Cuvântul lui Dumnezeu cel dintru început, că acesta este cuvântul pe care îl primeşti, el te va învia şi te va lumina.

(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 102-106)