Ca să ne putem da seama de ce este bună religia creştină şi de ce se cuvine trăită, iubită şi apărată, trebuie mai întâi să ne lămurim întrebarea: Ce este religia?

În curgerea vremii, religiei i s-au dat mai multe definiţii. În forma cea mai simplă şi mai populară, ea a fost definită: drumul spre cer; calea de întâlnire şi unire cu Dumnezeu; cultul lui Dumnezeu; prezenţa lui Dumnezeu în om; metoda împăcării şi împrietenirii cu Dumnezeu; temerea de Dumnezeu; apropierea dintre spirit şi univers; iubirea şi adorarea lui Dumnezeu; legătura spirituală, morală, liberă, şi filială a sufletului cu Dumnezeu; atitudinea de supunere a omului faţă de Dumnezeu; „practica” metafizicii ; ansamblul credinţelor, datoriilor şi practicilor omului faţă de Dumnezeu; smerenia, respectul şi supunerea faţă de Dumnezeu; limanul de pace şi odihnă al inimii omului; suma învăţăturilor credinţei creştine; sinteza celor mai mari idealuri; concepţia cea mai veche şi mai venerabilă despre Dumnezeu, lume, viaţă şi om; izvorul adevărului, focarul principiilor şi temelia aşezămintelor morale, culturale, politice şi sociale.

Admiţând toate aceste definiţii de bune şi adevărate, noi aderăm la definiţia după care religia este comuniunea filială de iubire sfântă dintre Dumnezeu şi om, trăită înlăuntrul inimii şi manifestată în afară prin credinţă, cult, virtuţi şi fapte bune.

Definiţia aceasta ni se pare că este cât se poate de cuprinzătoare. În ea se indică fondul cel mai intim şi mai autentic al religiei: iubirea şi adorarea lui Dumnezeu, precum şi forma cea mai veridică prin care se exprimă religia: cultul divin şi viaţa morală. Într-o singură formulă se cuprinde partea interioară a religiei, partea subiectivă sau religiozitatea, actul sufletesc conştient şi liber prin care se exprimă comuniunea de iubire dintre Creator şi făptură, Dumnezeu şi om, şi partea externă a religiei, partea obiectivă, pozitivă, alcătuită din cele trei elemente constitutive ale oricărei religii doctrina de credinţă, regula morală şi cultul divin. Cultul divin, la rândul său, implică şi condiţionează credinţa religioasă şi localul bisericii, în care se împlinesc formele lui, iar viaţa morală, întruchipată în virtuţi şi fapte bune, arată roadele credinţei, revărsările practice ale iubirii şi adorării lui Dumnezeu.

(Ilarion V. Felea, Religia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 12-13)