Trebuie să ne îndreptăm mintea de-a dreapta, către frumusețile negrăite ale creației lui Dumnezeu

Frați și părinți, mintea și inima priveghează pururea la lucrarea lui Dumnezeu, la lupta nevoinței. Dar nu sărind ici și colo ca o roabă. Nu cumva mării îi lipsește apa sau celui ce respiră, aerul? Tot așa și nouă, cu cât mai mult!, nu trebuie să ne lipsească cugetul bun care privește la oceanul nesfârșit al minunilor lui Dumnezeu, în care mintea, afundându-se, nu se mai ocupă cu lucrurile deșarte ale vieții și cu împletirea gândurilor rele. Căci prin fire ea este în continuă mișcare și nu poate să se liniștească vreodată din gânduri, ci spre ceea ce o îndreptăm noi, acolo se duce în mod necesar, fie la dreapta, fie la stânga.

Și dacă se îndreaptă la dreapta, poate să spună cele ale lui David: Doamne, întru voia Ta, dă frumuseții mele putere. Iar dacă la stânga, stihul următor: Dar când Ți-ai întors Tu fața Ta, eu m-am tulburat. Dar „întoarcerea lui Dumnezeu” este petrecerea noastră în cele deșarte. Și „tulburarea” pierzătoare pentru suflet este ocuparea cu cele rele. Pentru aceea să ne sârguim a ne îndrepta pururea mintea de-a dreapta, ca să vedem numai priveliști frumoase. Care sunt acestea? Puterile cele îngerești și cerești, frumusețile cele negrăite și neînchipuite, corturile luminoase ale apostolilor, prorocilor, mucenicilor și ale tuturor drepților, însuși acoperământul cerului, raza soarelui, lumina lunii, corurile stelelor, toate cele câte cad sub simțuri. Nu ca să rămână în acestea, ci ca prin ele să contemple pe Făcătorul a toate, Dumnezeu, și să-și păzească frumusețea ei nestricată. Căci ne-a înfrumusețat pe noi Dumnezeu la început în Rai, prin vrednicia după chipului și asemănării. Chiar dacă prin neascultare ne-am întunecat și înnegurat, iarăși ne-a înfrumusețat pe noi prin har, prin baia nașterii celei de-a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt, pe Care L-a revărsat peste noi din belșug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.

Cu toate acestea, și aici ne-am netrebnicit. Și a treia oară ne-a înfrumusețat pe noi prin făgăduința fecioriei, iertându-ne nouă toate fărădelegile. Ștergând zapisul ce era asupra noastră, prin viața purtătoare de cruce și de asemenea prin Botez. Așadar, să rămână sufletul nostru în frumusețea lui, ca să fie învrednicit să audă: Toată ești frumoasă, cea aproape de Mine și prihană nu este întru tine. Dar chiar dacă ajunge să se prihănească ‒ fiindcă suntem sub schimbare, și nimeni nu este curat de întinăciune, nici nu se poate lăuda cineva că are inima curată ‒, să ne curățim prin lacrimi: Spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Și iarăși: Spălați-vă, curățiți-vă, scoateți răutățile din sufletele voastre. Și fericit este sufletul care astfel se curăță pururea, și este dezlegat de orice relație, și care a dobândit relație numai cu Dumnezeu și numai față de El are dor și dragoste, care așteaptă moartea ca pe ceva plăcut. Căci moartea va veni numaidecât și vom plăti și noi datorata datorie. Dar să fie cuvios, să fie drept, pentru ca moaștele fiecăruia dintre noi să fie dragi celor ce văd, celor ce cântă, ca un vas al alegerii, ca o armă a dreptății, în timp ce sufletul nostru este luat de sfinții îngeri la viața veșnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Teodor Studitul, Catehezele Mici, traducere de Laura Enache, Editura Doxologia, Iași, 2018, pp. 389-392)