Ținta desăvârșirii, urmărită de monah în starea ei mai presus de fire a desăvârșirii celei după Dumnezeu, este dragostea pe care o cultivă mereu în cadrul vieții lui monahale. Cum este cu putință ca dintr-un program monahal, a cărui bază este dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele, să lipsească sociabilitatea și solidaritatea? Monahul este membru credincios al Bisericii și foarte devreme s-a mobilizat, în special la începuturile ființării ei. Dar și ulterior și până astăzi se întâlnește iubirea de străini și dragostea în instituțiile monahale.

Manifestându-și dragostea lor, monahii nu s-au mulțumit numai cu unele tipuri concrete de filantropie, cum ar crede cineva, ci și-au extins grija lor la absolut orice nevoie a aproapelui, fie ca individ, fie mai ales la nivel social. În instituțiile monahale organizate au existat dintotdeauna spitale, bolnițe și azile de bătrâni, fără să lipsească școlile și meșteșugurile, în special când lipsea purtarea de grijă socială din partea conducătorilor statului. Trec cu vederea unele amănunte privind dificultățile speciale manifestate din când în când, calamitățile naturale, când Părinții corifei s-au apropiat de societate și și-au asumat opere filantropice, slujind personal la împărțirea hranei, sau în spitale și bolnițe.  

Ce să amintim mai întâi cu privire la restul slujirii și contribuției la întreaga noastră tradiție bisericească? Aproape totul din măreția Bisericii noastre aparține purtării de grijă și trudei monahilor – Părinților. Aceștia, fie ca simpli purtători ai pocăinței, cum au și început, fie ca membri ai clerului mai înalt, oriunde au fost mobilizați, aplicând deplinătatea dragostei – după dragostea de Dumnezeu, și cea față de aproapele –, au împodobit și au îmbogățit Biserica. Mulți sunt de asemenea monahii care cu harul lui Hristos au fost purtători de har, de pildă, ai harismei profeției. Aceștia, ca unii care stăteau între cer și pământ, i-au împăcat pe oameni cu Dumnezeu, uneori mijlocind pe lângă dumnezeiasca dreptate pentru toată lumea sau pentru fiecare separat și alteori făcând cunoscută lumii dumnezeiasca voie, care este cea mai importantă misiune și datoria cea mai necesară. Unde s-au petrecut faptele mai presus de fire ale minunilor, feluritele vindecări și soluționarea nenumăratelor nenorociri provocate de dezlănțuirea elementelor naturii din pricina păcatelor lumii? Unde altundeva afară din mediul monahal s-a descoperit voia lui Dumnezeu și s-au arătat sfătuirile dumnezeiești? În ce primejdii care veneau din ereziile cele cu multe nume nu au rămas monahii statornici și nu au luptat pentru Biserică? Cine a păzit neabătut Sfânta noastră Tradiție și a luptat cu râvnă și cu jertfă de sine pentru adevărul dreptei noastre credințe? Nu ne ajunge nouă timpul să povestim[1] despre multele situații, dacă ar fi să socotim în amănunt bogăția noastră bisericească. Dar tema noastră nu este aceasta.

Ceea ce este urgent să atingem este nu atât latura cunoașterii în dumnezeiasca descoperire, în general, cât modalitatea unei reușite practice în viața omului și în menirea lui. Înțelesul cel mai adânc al acestui scop, în latura lui practică, este cum va vedea cineva în amănunt legea pervertirii în firea căzută și stricată și cum din acest cerc vicios rezultă un al doilea, adâncurile lui satana. Adică neobosita și vicleana răutate a diavolului, care uneltește neobosit împotriva omului, mai ales astăzi, care a convins pe oameni să nege existența lui, fapt care pentru el este cea mai mare biruință. Pe lângă boală, în care a fost aruncată firea supusă morții și stricăciunii, s-a adăugat și tirania diavolului, care ca dumnezeu al veacului acestuia stăpânește în această viață neamul oamenilor. Despre aceasta ne înștiințează Sfântul Pavel mai limpede decât oricine altcineva, zicând: nu este să nu cunoaștem amăgiturile lui[2]. În altă parte iarăși, referindu-se la cumplita lui luptă împotriva noastră, notează: am voit să venim la voi o dată și încă altă dată, dar ne-a împiedicat satana[3]. Și Apostolul Petru scrie: Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită[4].

În tainele acestei lupte neînduplecate și neadormite, precum și în întregul întuneric al duhurilor nevăzute celor rele și viclene și subpământene, în cursele și uneltirile împotriva cărora Pavel ne recomandă folosirea armelor Duhului[5], monahii s-au arătat pururea destoinici biruitori și triumfători și ei sunt cei care au predat Bisericii toate amănuntele tainelor diavolului și ale luptei lui multilaterale împotriva noastră. Nobila contribuție a monahilor se continuă în latura practică și în celelalte domenii ale luptei duhovnicești.