Nevoinţa bătrânului Gheorghe Lazăr, după mărturia ucenicilor săi, arhimandritul Mina Prodan şi protosinghelul Damaschin Trofin din Mănăstirea Neamţ, era aceasta: 

Dimineaţa pleca, cu toiagul în mână şi cu Psaltirea sub braţ, la unele familii unde era chemat sau pe stradă, zicând pe de rost psalmii. Din banii pe care îi primea milostenie, cumpăra mai multe pâini calde de la brutărie şi, la amiază când se întorcea, le împărţea săracilor şi cerşetorilor din oraş care îl aşteptau în faţa clopotniţei. Unora le dădea pâine, altora le dădea bani şi tot ce primea de la credincioşi. Apoi urca în turn singur, numai cu Psaltirea sub braţ. Acolo zăbovea în rugăciuni de taină până către seară. După asfinţitul soarelui, mânca legume fierte şi îndată se culca. 

La ora 11 noaptea, bătrânul cobora din turn, se închidea în biserică şi se ruga acolo singur, neştiut de nimeni, până dimineaţa. În zorii zilei ieşea din biserică şi pleca să cumpere pâine pentru săraci.

Psaltirea era cartea de rugăciuni cea mai iubită în viaţa bătrânului Gheorghe Lazăr. O ştia pe de rost din tinereţea sa şi o rostea regulat în fiecare zi. Pe stradă, însă, bătrânul rostea psalmii în ison, cu glas tare şi rar, zicând: 

Acum să începem drăguţele de rugăciuni ale catismei întâi!

După ce termina, adăuga: 

Acum să începem drăguţele de rugăciuni ale catismei a doua! 

Aşa continua până ce termina Psaltirea. Apoi împărţea milostenie şi se urca din nou în turn.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 498)