Prin osteneală și ajutor de la Dumnezeu ne izbăvim de slava deșartă
Duhul slavei deșarte este foarte viclean și trebuie mare osteneală din partea robilor lui Dumnezeu ca să se izbăvească de el. Pentru că face pe omul virtuos să se laude pe sine. Dacă este puțin slăbit de post, îi zice: «Uită-te în oglindă și-ți vezi fața cât este de slabă! Este firesc să vină lumea la tine, ca la un pustnic vestit. Umblă cu capul plecat, vorbește în șoaptă, numai cât să te auzi și mergi încet ca să te cinstească oamenii. Da, când mergi pe drum oftează, uită-te cu evlavie spre cer. Pe cei din jur privește-i de sus, ca să zică oamenii: „Iată un mare sfânt!”». Și dacă iei aminte la duhul slavei deșarte, până la urmă zici și tu: Da, ți se cuvine o cinste deosebită, chiar și un scaun episcopal. Sau cel puțin preot sau diacon neapărat trebuie să fii, de vreme ce toată lumea îți zice sfânt. Apoi grijește-te să faci și vreo minune cu virtuțile tale și vei fi slăvit și mai mult!
Dar ce să mai vorbesc în deșert. Când am început să mă pocăiesc de mulțimea păcatelor mele, s-a repezit la mine duhul slavei deșarte, umplându-mi inima de bucurie. Mi-a alungat mâhnirea, m-a umplut de o dulce mângâiere și a zis în mintea mea: „Acum tu ești mare și plin de virtuți, cine mai este pe pământ asemenea ție?”.
Uneori mi-a adus și mirosuri de tămâie și zicea: „Vezi că te înconjură îngerii și tămâiază sfințenia ta?”. Apoi a adăugat: „Într-adevăr, Nifone, ești fericit că ai biruit pe diavol!”. Și eu mă socoteam că sunt așa cum mă arăta duhul slavei deșarte. Dumnezeu, însă, care nu vrea moartea păcătosului, mi-a dat dreapta socoteală a minții. Deci, când venea diavolul și-mi zicea: „Cu adevărat, de acum ești Sfântul Nifon, căci cine altul pe pământ, trăind în tulburări, mai lucrează astfel de virtuți?”. Când îmi spunea acestea și altele asemenea, vrând să mă înșele, i-am zădărnicit vicleșugurile, cu darul lui Dumnezeu.
(Un episcop ascet, Viața și învâțâturile Sfântului Ierarh Nifon, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 46)