Am crescut într-o familie credincioasă datorită bunicii, care a avut grijă să mă convingă că cineva acolo, sus, mă veghează. După moartea ei, nu m-a dus nimeni la biserică. M-am simţit singură, deşi aveam tot ce-mi trebuia, dar nu s-a ocupat nimeni de sufletul meu. Am ajuns să nu mă mai rog, eram pustie, cu necredinţă în suflet şi aveam un zâmbet fals... Am vrut să mă sinucid, eram deprimată... În disperarea asta, plimbându-mă pe bulevard, fără să gândesc gestul, am intrat în Mitropolie. Am început să plâng, dar nu puteam să plec... Mi-am întâlnit părintele duhovnic. Deşi îmi era străin, am avut încredere, am început să vorbesc..., iar el mă asculta. În acea zi, mi-a arătat-o pe Sfânta Parascheva şi mi-a spus că ea îmi va fi cea mai bună prietenă, că nu voi mai fi singură, dacă mă voi ruga.

De fiecare dată, când veneam abătută şi mă rugam, în ziua următoare, ca din senin, mi se rezolvau problemele. Reveneam, îi mulţumeam şi simţeam pace în suflet. Mi-amintesc că la început respingeam orice idee legată de credinţă, bănuind că se implantează ceva în subconştient şi că e doar senzaţia de bine. Dar nu a fost aşa. M-am luptat mult cu mine însămi. Am trecut de multe ori pragul credinţă-necredinţă şi invers. Ce a făcut Sfânta pentru mine? M-a însufleţit! Mi-a luminat viaţa! Cine mă aştepta mereu cu braţele deschise? Prietena mea, Sfânta! M-a adus la Mitropolie, mi-a dat un duhovnic sincer şi răbdător, mie, unei fetiţe de 13 ani, rătăcite... M-a ajutat să iubesc, să mă las iubită de cei din jur, să nu mai urăsc viaţa. În fiecare zi consider că bucuriile mi le dăruieşte ea, iar eu îi mulţumesc şi, astfel, ne ţinem aproape una de alta.

 Anonimă, 17 ani, Iaşi

(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva, Mărturii ale închinătorilor (3), Editura Doxologia, Iași, 2017)