Părinte profesor, schiţaţi, vă rog, portretul omului capabil să-L urmeze pe Hristos lepădându-se de sine. Creionați câteva calităţi ale acestui om.

Prima calitate este frământarea sau neliniştea existenţială. Poate să-L descopere pe Hristos şi chemarea Lui, omul frământat de întrebarea: „Trăiesc în adevăr sau în amăgire? Modul în care trăiesc eu mă împlineşte sau nu mă împlineşte? Sunt mulţumit de mine?!”. Dacă nu există această frământare existenţială, să existe măcar spiritul de observaţie, pentru a vedea pădurea de biserici şi de cruci, de care te „loveşti” la tot pasul şi onestitatea de a te întreba ce rost or fi având!

A doua calitate este cunoaşterea de sine şi sinceritatea cu tine însuţi. Cine ajunge să-şi pună întrebarea de mai sus îşi va răspunde cu siguranţă că nu este mulţumit de nivelul la care trăieşte şi va căuta. De aceea îşi oferă şansa să se întrebe dacă nu cumva există o cale care-i poate oferi mai multă fericire?

În fine, o oarecare trezvie, sau vigilenţă, sau atenţie care să-ţi permită să „citeşti” ce se întâmplă cu tine sau în jurul tău. Dumnezeu este într-o continuă vorbire cu fiecare dintre noi şi cu lumea întreagă. De obicei, vorbirea Lui este într-un registru extrem de discret şi de delicat, propriu existenţelor înzestrate cu duh, un registru duhovnicesc. Dumnezeu Se adresează „de la Duh la duh”: „Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu... Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte. Dar omul duhovnicesc toate le judecă... ” (I Corinteni 2, 11, 14-15). Alteori, e drept, dată fiind opacitatea noastră, îngroşarea simţurilor şi împietrirea inimii, foloseşte la mare nevoie şi vorbirea „în tunete şi fulgere”! Onestitatea existenţială ne cere să dăm replică sau să răspundem atunci când chiar percepem vorbirea lui Dumnezeu către noi, „cea în multe rânduri şi în multe feluri!”. Provocarea Evangheliei este o chemare liberă, cu totul liberă. În momentul acesta, ne vor auzi mulţi oameni, care nu s-au gândit niciodată la această chestiune. Momentul acesta este momentul în care provocarea Evangheliei ajunge la urechile lor. Normal ar fi, să existe o reacţie la această provocare.

(Pr. prof. dr. Constantin Coman, Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor, Editura Bizantină, pp. 280-281)