În pilda cu fiul risipitor se spune despre un fiu risipitor şi despre un fiu nerisipitor şi despre un tată primitor. Aşa mult îmi place mie de acest tată primitor! Ce m-aş bucura să pot fi şi eu tot aşa de primitor faţă de cei care ajung la mine şi pe care ar trebui să-i ajut mai mult decât îi pot ajuta, să am inimă de tată primitor. Eu să ştiţi că pilda cu fiul risipitor aş numi-o mai bine pilda cu tatăl primitor. De ce? Pentru că nu învăţăm atâta de la fiul risipitor – mai ales că a fost risipitor şi că s-a întors la tatăl, asta-i bine să învăţăm –, ci mai ales învăţăm de la tatăl primitor, cât de bun a fost tatăl cu fiul risipitor. E toată Evanghelia cuprinsă aici în pilda aceasta cu fiul risipitor. Pentru că fiul risipitor îl închipuie pe omul păcătos, fiul care a rămas acasă îl închipuie pe omul drept care se încrede în dreptatea lui, iar tatăl este Dumnezeu, care e bun şi primitor.

E ceva extraordinar şi mie îmi place să observ un lucru care nu prea îl observă mulţi: când s-a întors fiul şi s-a întâlnit cu tatăl şi a zis: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău” şi nu a mai zis celelalte, nu a zis tatăl său: zi de vreo sută de ori, că apoi te iert. E un lucru care trebuie observat, că noi zicem: „Doamne, miluieşte-mă!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” şi ne e frică că nu am zis de destule ori şi că trebuie să mai zicem, să mai zicem, să mai zicem. Să zicem, dar nu cu gândul că Dumnezeu nu ne-ar milui dacă nu am mai zice, ci cu gândul că în felul acesta ne facem rânduială în minte, ne facem rânduială în viaţă. Şi ziceam eu că tatăl, având inimă de tată, a lucrat cu inima de tată, a alergat înaintea lui, nu a aşteptat să vadă ce face, nu l-a pus în studiu, nu a stat să vadă ce zice. De ce? Pentru că nu era cercetător ştiinţific, nu era psihiatru, nu era psiholog, ci era tată. Un tată nu poate, dacă are inima de tată, nu poate aştepta, nu poate să pună în studiu o desfăşurare, ci se angajează în primire. Asta a făcut tatăl fiului risipitor, asta trebuie să facem şi noi – dacă Îi slujim lui Dumnezeu – tuturor celor care au trebuinţă de bunătatea noastră.

(Părintele Teofil Pârâian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teora, Bucureşti, 2007, p. 96)