Un om se duse odată la Sfântul Macarie, în pustie, şi ceru să-i arate un mod de a trăi şi de a muri fericit între ceilalţi oameni. „Mergi în cimitirul din curtea bisericii şi defaimă morţii, strigă-le, vorbeşte-le urât, fă-i să se simtă umiliţi, să se revolte...!”. Tânărul făcu după cum a fost sfătuit de către Sfântul Macarie, după care se întoarse şi spuse: „Am fost, am făcut cum mi-ați zis, dar nimic. N-au reacţionat în niciun fel”. „Ei, atunci mergi mâine şi laudă-i, vorbeşte-le de cât de importanţi şi de frumoşi au fost, de cât de mare e golul lăsat de ei, după ce au murit...!”. Tânărul merse, îi strigă pe morţi, îi preamări, îi linguşi, îi lăudă, după care se întoarse şi spuse: „Nici de data asta nu mi-au răspuns nimic”. Atunci i-a zis Sfântul Macarie: „Ascultă, fiul meu: Dacă voieşti să trăieşti bine între ceilalţi şi să mori după cum ţi se cuvine, fii asemenea celor morţi, adică nu te sinchisi nici de laudele şi nici de defăimarea celorlalţi, ci te lasă în grija bunătăţii şi îndurării lui Dumnezeu”.

(Părintele Iustin Pârvu, Daruri Duhovnicești, Editura Conta, 2007, p. 64)