Niciodată nu vom putea ajunge la adevărata smerenie, chiar dacă mărturisim că suntem mai răi decât toţi oamenii, pentru că aceasta înseamnă a ne compara cu semenii noştri. Adevărata smerenie presupune o altfel de comparaţie: ne comparăm pe noi înşine cu chipul omului care ni s-a descoperit în Iisus Hristos, chipul în care Dumnezeu l-a gândit pe om mai înainte de toţi vecii. Pentru noi punctul de referinţă este Hristos. El este pilda noastră. Iar dacă punctul nostru de referinţă este Domnul Însuşi, atunci smerenia nu are sfârşit. Nu ne mai putem mândri, căci ştim că adevărata smerenie este de neatins, de vreme ce este întruchipată de Hristos-Dumnezeu. Tindem spre ea, dar nu suntem în stare a o atinge în chip desăvârşit. În lumina celor spuse mai sus, înţelegem de ce Sfântul Pavel zicea: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1,15). Marele Apostol putea mărturisi că el este întâiul între păcătoşi, deoarece se învrednicise de vederea lui Hristos şi cunoştea măsura la care ar trebui să se ridice omul, dacă vrea să se asemene Fiului lui Dumnezeu. Şi cu cât mai limpede Îl vedem pe Domnul, cu atât mai adâncă devine smerenia noastră.

Pe Hristos Îl întâlnim în adâncul inimii, acolo unde se zugrăveşte chipul Lui, precum arată acelaşi Apostol: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Galateni 4, 19). Când Hristos a luat chip în inima noastră, ne coborâm mintea înlăuntrul ei şi vedem Faţa Domnului, sfinţenia şi măreţia Lui. Atunci înţelegem că smerenia nu are hotar pe pământ. Aşadar, nu trebuie să ne comparăm cu semenii noştri muritori, ci cu Hristos – pilda noastră cea desăvârşită. „V-am dat vouă pildă”, spune Domnul. El este Învăţătorul şi Stăpânul nostru.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, pp. 73-74)