Preoţia – Taină spre sfinţirea lumii

„A fi preot şi slujitor al lui Dumnezeu înseamnă a fi călăuzitorul şi sfinţitorul fiilor duhovniceşti încredinţaţi spre propăşire, prin puterea şi darul lui Dumnezeu, prin chemarea şi cinstea pe care nimeni nu şi le poate lua cu de la sine putere, dacă nu le-a primit de la Dumnezeu, cum scrie Sfântul Apostol Pavel (Evrei 5, 4).”[1]

„Dar pentru aceasta, negreşit se cere ca slujirea preoţilor ortodocşi să fie pildă (…), ceea ce presupune a avea preoţi iubitori de Biserică, iar când zicem iubitor de Biserică, înţelegem toate însuşirile unui preot care n-a iubit şi nu iubeşte numai altarul, ci şi pe credincioşii săi, ţara şi poporul din care face parte, tot ceea ce înnobilează viaţa şi viitorul întregii omeniri. Dacă studiem cu luare-aminte Sfânta Liturghie pe care o săvârşim – analizând conţinutul rugăciunilor pe care le rosteşte preotul în taină – vom observa că ele cuprind o nesfârşită comoară de învăţături în acest sens. Ele cuprind toate laturile vieţii noastre omeneşti, căci se referă nu numai la prezenţa reală a Mântuitorului în comuniunea Bisericii şi la Jertfa euharistică, din care preotul şi credincioşii trebuie să se împărtăşească, ci şi la slujirea lumii şi a semenilor.”[2]

„De aceea nouă, ortodocşilor, mai ales slujitorilor altarului strămoşesc, ne revine aleasa îndatorire de a medita mai profund asupra sensului fiecărui rând sau cuvânt al rugăciunilor Sfintei Liturghii în care ne rugăm pentru fraţii noştri, pentru ierarhul canonic şi pentru satele şi oraşele ţării noastre, pentru buna întocmire a văzduhului, pentru vremuri paşnice şi bună înţelegere între oameni. Iată, deci, filonul de învăţătură ortodoxă care trebuie să străbată întreaga noastră lucrare de slujire! Oare care dintre slujitorii noştri – citind aceste rugăciuni – nu simte actualitatea lor şi nu apreciază permanenta necesitate a săvârşirii Sfintei Liturghii ca o slujbă a zilelor noastre? Căci altfel cum am putea-o numi Sfântă Liturghie ca fiind a zilelor noastre şi nu a secolelor patru sau cinci? Pentru că, într-adevăr, prin actualitatea acestor rugăciuni, ea este a zilelor noastre, ca şi preotul care este slujitorul lumii de astăzi. Deşi este o singură Sfântă Liturghie, iată că ea este contemporană deopotrivă veacurilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, dar şi nouă, celor de astăzi. Iar noi nu trebuie să facem altceva decât să descoperim acest tezaur de trăire şi de gândire creştină.”[3]

Familia – născută din Taina iubirii

„Căsătoria creştină – ca Taină a iubirii – este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care – prin preot – se împărtăşeşte harul Sfântului Duh unui tânăr şi unei tinere ce se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei lor la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică. Iubirea dintre soţi rodeşte în Taina Căsătoriei multe daruri, între care cel mai mare este acela al naşterii de prunci. Uitarea acestui lucru generează egoismul dus până la limită, uneori întemeiat pe argumentul sărăciei materiale”. Această justificare îi „determină pe unii dintre semenii noştri să nu-şi dorească prunci. […] Adevărul este că nu sărăcia sau lipsa locuinţelor este motivul care duce la practicarea avortului, ci absenţa unei convingeri creştine puternice, referitoare la rostul familiei şi al copilului”[4].

„Cu mâhnire constatăm că mai există părinţi care, din diferite pricini, lipsiţi de înţelegere în familie, îi determină pe copii să părăsească familia şi să ia drumul străzii. Uneori, de la o vârstă tot mai fragedă, sunt expuşi pericolelor, ajungând la pierzanie trupească şi sufletească (…). În familia creştină, unitatea şi solidaritatea morală şi sufletească sunt întotdeauna mai puternice când copiilor, dinlăuntrul acestora, li se arată de către părinţi cinstea şi afecţiunea datorate, căci numai într-o atmosferă de iubire, insuflată de credinţa în Hristos, pot fi învăţate şi însuşite de copii virtuţile, singurele prin care ei pot deveni o binecuvântare pentru comunitate.”[5]