Păcatele cele mărunte sunt disprețuite de către mulți ca fiind de mică importanță și inofensive. Unii chiar le socotesc ca îngăduite! Se întâmplă să meargă credinciosul la vreun oarecare duhovnic neîncercat și să audă, spre mirarea lui, următorul fapt: „Acesta nu este păcat. Spune ceva mai substanțial!”. Firește, creștinul va pleca nemulțumit de la un asemenea duhovnic. El simte că păcatele lui mărunte, fără număr, asemenea firelor de praf, s-au îngreunat ca o sarcină apăsătoare în sufletul lui și la fiecare suflare a unui vânt potrivnic se ridică, asemenea unui nor, înlăuntrul inimii, murdărind atmosfera ei duhovnicească, asfixiind pe creștin, nelăsându-l să mai respire.

Păcatele cele mici deschid calea celor mari. Astfel, de plidă, din trândăvie se naște rătăcirea fără niciun rost. Din aceasta – căutarea distracțiilor, iar de aici – beția; iar din beție – desfrâul, și violența, iar violența conduce către bătaie, până la lovituri sângeroase și chiar ucidere. Prin urmare, „păcatul mărunt” al trândăviei devine pricină de săvârșire a păcatelor de moarte.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, traducere din limba bulgară de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2011, pp. 23-24)