Păcatele străine sunt departe de sufletul nostru. Ele nu ne apasă conştiinţa. Nu pentru ele vom răspunde noi în faţa lui Dumnezeu! Mai aproape de conştiinţa noastră este păcatul nostru propriu, cuibărit în inima noastră. El ne amărăşte viaţa. Pentru el ar trebui să suferim durerea. El este duşmanul nostru. Pe el ar trebui să-l osândim şi să-l izgonim din sufletul nostru, dacă dorim să ne mântuim. Însă noi, în loc să facem acest lucru, îndrăznim către păcate străine şi cu asprime osândim pe aproapele nostru, chipurile, ca să-l îndreptăm. Dar ce mântuire putem să atingem, atâta timp cât înecăm această tragică înşelăciune a păcătuirii într-o imaginară râvnă după nepăcătuire?

Cum putem să ne izbăvim de păcătoşenia proprie, atâta timp cât o sprijinim şi o hrănim cu cea străină? Sufletul nu poate osândi cu vrăjmăşie pe aproapele său pentru neputinţele lui şi, în acelaşi timp, să se căiască, să se îndurereze adânc pentru păcatele sale. Când examinăm neputinţele străine, noi ne abatem atenţia de la ale noastre. Osândirea pune capăt vieţii duhovniceşti şi îndepărtează harul lui Dumnezeu. Cât de pierzătoare este osândirea aproapelui, chiar în forma ei cea mai uşoară.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Cea mai scurtă cale către Rai ‒ Nu judeca şi nu vei fi judecat, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p. 51)