Patimile îl înlănţuie pe om de natura exterioară, el devine sclavul acesteia. Dacă prin ştiinţă el se recunoaşte în teorie sclavul naturii, prin patimi el devine aceasta în mod practic, moral. Prin patimi, omul este sclavul a ceea ce este natura, o natură înjosită, devenită sălbatică în el; aceasta arată, încă o dată, faptul că natura nu poate fi atinsă în ea însăşi. Patimile sunt un amestec al minţii şi al naturii, dar al unei minţi slăbite care a pervertit natura şi aceasta, astfel pervertită, o domină.

Rugăciunea ne ajută să scăpăm de patimi şi ea presupune o eliberare de patimi. S-ar putea obiecta că acela care nu se roagă poate să-şi domine patimile prin libertatea sa şi astfel se poate ridica şi el deasupra înclinaţiilor nelibere ale naturii inferioare. Dar, dacă nu recunoaşte nimic deasupra libertăţii sale, omul rămâne sclavul unei alte patimi, îndeosebi al orgoliului său, care nu este deloc mai mic decât celelalte patimi. El însuşi îşi alege criteriul faptelor sale. Şi unde crede că sfârşeşte, dacă nu-l recunoaşte pe Dumnezeu? În definitiv el rămâne închis în domeniul naturii oarbe şi se descompune prin moarte.

Rugăciunea este şi o ridicare a omului deasupra lui însuşi. Numai scăpând de sine, de ceea ce se consideră drept libertate discreţionară, omul scapă de natură şi moarte. Numai eliberându-se de el însuşi, omul devine liber în adevăratul sens al cuvântului, nefiind dominat de nici o patimă.

(Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 1995, pp. 69-70)