Am văzut cândva un om mergând pe calea cea largă a păcatului. Atunci mi s-au deschis ochii sufletului şi am văzut în jurul lui vreo treizeci de diavoli: unii bâzâiau ca muştele în faţa lui, alţii ţiuiau în urechile lui ca ţânţarii, iar ceilalţi îl legaseră de picioare şi de gât şi îl trăgeau cu sila încoace şi încolo. La această privelişte mi s-au umplut ochii de lacrimi şi mă gândeam ce să însemneze funiile cu care îl trăgeau pe om. Mi-a descoperit atunci Dumnezeu, că fiecare funie închipuie un fel de păcat. Diavolii, care zumzăie în urechi, îl afundă în deznădejde, iar cei care îi bâzâie în faţă, îl fac să fie neruşinat şi obraznic.

Deodată văd pe îngerul său, urmându-l de departe, ţinând în mână ceva ca un toiag de lemn, care la un capăt avea un crin minunat. Mergea cu capul plecat, trist, adânc deznădăjduit. Toată întristarea lui era din pricina acelui om. Îl vedea cu totul în gura iadului, pentru că era robit de tot felul de patimi. Am ridicat şi eu mâinile şi ochii la cer să rostesc câteva cuvinte de rugăciune spre folosul lui. Dar viclenii diavoli, ca ţânţarii s-au repezit asupra mea înţepându-mi mâinile, socotind că astfel mă vor putea împiedica să mă mai rog pentru el.

(Un episcop ascet, Viața și învâțâturile Sfântului Ierarh Nifon, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 42)