Omul încă nu s-a descoperit pe sine. Pe harta cunoaşterii, ca o imensă pată albă, stă în faţa omului fiinţa sa.

Pe om trebuie să-l priveşti cu cel mai înalt respect, dar şi cu adâncă compasiune, cu încredere, dar şi cu prudenţă, ca pe un copil ce e în stare oricând de cele mai senine drăgălăşenii, însă şi de greşeli ireparabile.

„Adame, Adame, unde eşti?”

Strigătul acesta al lui Dumnezeu e o chemare permanentă. Orice om de pe pământ aude în adâncul făpturii lui, în profunzimea fiinţei sale, această voce.

Pentru mine omul nu este un semn de întrebare, ci unul de exclamare, care confirmă existenţa Creatorului. Noi înşine suntem argumentul existenţei lui Dumnezeu.

(Înaltpreasfințitul Iustinian Chira, Cuvintele Părintelui ‒ un ghid al frumuseţii lăuntrice, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, pp. 83-87)