Pocăinţa, ca Taină, este punctul culminant în care duhovnicul se întâlneşte cu ucenicul său şi prin care el are posibilitatea şi datoria să pătrundă în cele mai tainice unghere ale sufletului omenesc; prin această Taină, el trebuie să-l povăţuiască şi să-l ajute pe om să se descopere până la capăt, să se deschidă pe sine înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui însuşi, fără să tăinuiască ceva, spre a-şi înfrânge orice răutate, făţărnicie ori dorinţă ruşinoasă faţă de anumite lucruri, de a le tăinui. Şi în momentul unei asemenea deschideri, desăvârşite şi irepetabile, care, desigur, presupune o încredere maximă, preotul primeşte posibilitatea să îndrume sufletul celui ce se pocăieşte; căci omul care se căieşte vine şi îşi încredinţează sufletul în mâinile duhovnicului.

Ucenicul procedează precum un bolnav care merge la medic. Adesea, când suferim, nu dorim să mergem la medic, nădăjduind că într-un anume fel vom înfrânge boala şi ne vom în zdrăveni fară vreun ajutor. Există însă, desigur, şi unele boli, din a căror pricină ne este extrem de neplăcut să mergem la medic. Şi omul ezită pe moment, cu nădejdea că va depăşi cumva boala sa, însă aceasta nu trece. Atunci devine imperios necesar ca el să meargă la medic. Acesta, uneori impune împlinirea celor mai neplăcute proceduri. Omul trebuie să se supună, să se silească pentru a reuşi să-şi înfrângă boala şi să rămână în viaţă.

Un lucru asemănător se întâmplă şi în ceea ce priveşte Taina Pocăinţei. Bolnavul se lasă pe mâna medicului, a chirurgului, urcă pe masa de operaţie, conştient fiind că o singură tremurătură a mâinii poate să-l coste viaţa. Dar, indiferent de aceasta, îşi asumă riscul, cu nădejdea că chirurgul va fi un medic bun, că Dumnezeu îi va ajuta lui şi îl va tămădui.

(Protoiereul Vladimir Vorobiev, Duhovnicul şi ucenicul, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 11-12)