Omul adeseori în viața lui are sentimentul că este părăsit de Dumnezeu și de oameni
Comuniunea cu Dumnezeu
Când mintea, partea cea mai elevată a existenței tale, partea cea mai duhovnicească a persoanei tale, ajunge la această înălțime în urcușul ei tainic către Dumnezeu, atunci descoperi că patimile tale, defectele tale și, mai înainte de toate, rădăcinile adânci care te chinuiau au fost eliminate. În timp ce te afli acolo și-L privești pe Dumnezeu, te întrebi: „Unde este oare mânia mea? Unde este egoismul meu? Unde au dispărut toate celelalte patimi ale mele? Au dispărut. Ce lucru important! Tu ai încercat să le scoți afară, patimile tale. Dar nu vei fi izbutit. Numai Dumnezeu poate să le scoată. Este cu neputință ca cineva care este legat de patimi să urce. Cel legat este pironit. Va trebui mai întâi să-și dezbrace patimile care sunt legături înfricoșate. Această treabă Și-o asumă Dumnezeu. Ajută, așadar, Dumnezeu să se producă lepădarea de toate, dezlegarea din legăturile patimilor, curățirea ființei mele, mai întâi a minții mele, dar în continuare și a inimii mele și a conștiinței mele.
Atunci cad într-o ignorare a toate. Nu-mi amintesc nimic, nu știu nimic. Tot ceea ce am învățat mi se pare un petec de hârtie vrednic de rupt. De aceea nici nu mai vreau măcar să cunosc. Vreau atunci să evit orice ispită. Trebuie totuși să iau aminte foarte mult la ce amintiri pot să am. Orice amintire, orice gând, orice înțeles mă va arunca iarăși în văgăuni întunecate și voi fugi de pe înălțimea pe care mă găsesc.
Mai înainte de toate, frații mei, trebuie să iau aminte la orice sentiment de părăsire. Ce înseamnă părăsire? Omul adeseori în viața lui are sentimentul că este părăsit de Dumnezeu și de oameni. Când ai acest sentiment al părăsirii, ești neputincios pentru orice. Omul care trăiește părăsirea trebuie să se închidă în el însuși, ca să se descopere pe sine și să ridice această distanță, fiindcă, în esență, este o distanță lăuntrică, este o ruptură lăuntrică, și nu ruptură de Dumnezeu sau de oameni. Trebuie să se reunească cele sufletești ale lui care sunt despărțite, ca să poată mintea lui, duhul cel simplu, să urce la Domnul. Când sufletul se întoarce de la orice înțeles și neagă orice adevăr cu privire la părăsire și la izolare, atunci stă precum Avvacum în închisoarea lui[1]. Vede tot pământul și tot cerul. Mintea începe să-și simtă libertatea și vrea să-și facă lepădările ei, când intră în următorul stadiu al urcușului lui către Dumnezeu. Acest stadiu este unul dintre cele mai frumoase ale vieții noastre duhovnicești.
Ia, gândește-te, să ai bucurii și să nu o știi. Să ai o comoară și să nu o știi. Să ai oameni care te iubesc și care te așteaptă, iar tu să socotești că ești o trestie în câmp. Înfricoșător lucru! Mintea acum percepe că nu este așa. Percepe că, iată, acolo sus mă așteaptă Dumnezeu! Și cu puterea și cu ajutorul Lui, Care dă „rugăciunea celui ce se roagă” și ridică neputința noastră și întărește lipsa noastră de voință, începe să urce. Nu coboară mintea ta la osânda păcatului? Nu fuge mintea ta la persoanele pe care le iubești? Exact așa poate și să urce mintea la Dumnezeu.
Mintea începe să urce în duh și în adevăr, care înseamnă că numai în mod inteligibil, numai cu simțire duhovnicească și numai sub oblăduirea și atracția Duhului poate să urce. Duhul atrage ca un magnet duhul nostru, fiindcă este un purtător exclusiv de adevăr. Prin urmare, părăsind orice înșelare a mea, tot ceea ce adică ne îngroapă, tot ceea ce ne abate, tot ceea ce are început și va avea sfârșit, părăsind în adevăr și în duh sinele meu, care a început cândva viața lui și va muri, părăsind părerea mea, mânia mea, adică tot ceea ce cred eu de când trăiesc și știu și este agonisita care nu se poate lua a voinței mele, ceea ce pentru mine este în definitiv adevărul, părăsind așadar și partea mea poftitoare, sentimentele mele, părăsind, deci, toate aceste minciuni și înșelări – fiindcă acestea trec și se schimbă, așa cum schimbă vârtejul vântul –, duhul meu începe să urce. Urcând, vede că urcă prin atracția Duhului, având în paralel și propria lui atracție.
Care este elementul pe care îl atrage Duhul? Cea mai înaltă dragoste. Duhul nostru, aflându-se pe înălțimea aceea cu frică – fiindcă stă în gol – și urcând, este cuprins de cea mai înaltă dragoste. Este răpită mintea la o înălțime inteligibilă, care nu este distanță de viața omenească, fiindcă ar fi și aceasta deșartă și mincinoasă și nu în duh și adevăr. Este răpită la ceva ce gândești, dar nu o realizezi tu însuți.
În timp ce mintea urcă atrasă, dintr-odată vede că a fost răpită de Duhul Sfânt, Care, „venind”, cum zice Cuviosul Nil Ascetul, „îndeamnă la dragoste”[2].
(Arhimandrit Emilianos Simonopteritul, Despre viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena, 2005)
[1] Avvac. 2, 1.
[2] Cuvânt despre rugăciune, 63, Filocalia [greacă], tom. 1, p. 182.