Iată cum este adevărata persoană umană: liberă, euharistică, socială. Cea care, ca stareţul Zosima al lui Dostoievski, „e răspunzătoare pentru toţi şi pentru tot”. E bine totuşi ca la aceste trei însuşiri să mai adăugăm şi o a patra: creşterea, mersul înainte, progresul continuu.

„Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu, şi ce vom fi nu s-a arătat până acum” (I Ioan 3, 2). Vieţuitorul uman nu este static sau imobil, ci dinamic. Este pelerin, un călător – un  homo viator. Deseori, acest dinamism al persoanei este exprimat prin despărţirea chipului de asemănarea lui Dumnezeu. În duhul autorului original al Facerii (1, 26), probabil că aceşti doi termeni nu erau distincţi, ci paraleli. Dar numeroşi Părinţi greci, şi mai ales Sfântul Irineu al Lyonului (sec. II), Origen (sec. III), Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec. VII) şi Sfântul Ioan Damaschinul (sec. VII-VIII), le-au dat sensuri diferite. După tâlcuirea lor, chipul desemnează ceea ce are omul de la început şi nu pierde niciodată total, în ciuda căderii, iar asemănarea este scopul nostru ultim, plinătatea sfinţeniei şi a vieţii noastre în Dumnezeu, este theosis-ul sau îndumnezeirea noastră.

Chipul este darul iniţial, făcut omului în momentul creaţiei; asemănarea este ţelul final, pe care omul trebuie s-o realizeze printr-o dreaptă folosire a libertăţii cu ajutorul neîntrerupt şi harul lui Dumnezeu. Chipul este faţă de asemănare ceea ce este potenţialitatea faţă de realizare. Chipul nu-şi este suficient sieşi, ci este în aşteptare, deschis spre ceea ce va deveni, orientat spre împlinirea asemănării. Omul-călător, homo viator, este toată viaţa lui pe drumul de la chip spre asemănare.

(Episcop Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, 1996, pp. 42-43)