Nu-ți lăsa sufletul să moară
Cel ce nu plânge în fiecare zi, nu spun fiecare ceas, ca să nu obosiţi peste măsură, îşi lasă sufletul să moară de foame şi să piară pentru totdeauna. Dacă lacrimile şi căinţa sunt fireşti la om, să nu ne lepădăm de acest bun al naturii. Să depărtăm toată răutatea şi viclenia şi întărirea inimii, şi să cultivăm cu bunăvoinţă marele dar al lui Dumnezeu. Să păzim căinţa cu luare-aminte, ca poruncă a Domnului, cu smerenie, cu simplitate, cu lipsă de răutate, cu răbdare a ispitelor, cu studiu continuu al dumnezeieştilor Scripturi, însă mai ales cu conştientizarea păcatelor noastre şi cu trăirea adâncii vinovăţii față de Domnul.
Aşadar cel ce este trândav şi nesârguincios şi care nesocoteşte mântuirea sa să nu spună că astăzi e cu neputinţă ca cineva să se mântuiască, căci în felul acesta închide uşile Împărăţiei Cerurilor şi altor oameni. Şi răspunderea lui pentru asta este nespus de mare. Desigur acesta, de vreme ce socoate că mântuirea este imposibilă, socoate că şi căinţa este imposibilă, sau de prisos.
Există însă, din păcate, şi creştini care cred în mântuire, dar resping vărsarea de lacrimi. Pentru aceia spun următoarele: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Cei care nu plâng au căzut în cea mai rea dintre toate ereziile: ei cred că mântuirea se poate dobândi doar prin semnele exterioare ale evlaviei. Uită însă că toţi vom sta pe altarul lui Hristos, goi şi neajutoraţi, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după judecăţile fără de greşeală ale Aceluia, nu ale noastre.
(Sfântul Simeon Noul Teolog, Miezul înțelepciunii Părinților, Editura Egumenița, p. 30-31)