Dragostea față de semeni nu se exprimă doar prin gânduri bune, ci și prin rugăciune. Rugăciu­nea este cea care leagă cu puternice legături, care durează punți, care împrietenește, întărește, mân­gâie, tămăduiește și ajută. Ea este expresia celei mai desăvârșite – dacă putem spune așa – și celei mai dezinteresate iubiri. Sfântul Maxim Mărturi­sitorul spune: „Nu te lăsa învins, ci mai bine tu însuți să învingi ura prin dragoste! Și așa să bi­ruiești: rugându-te pentru fratele tău Domnului, cu deplină sinceritate!”.

Cel care cu adevărat se roagă și iubește nu poate fi acuzat, vădit ca mincinos, nici nu-și poa­te jigni și judeca aproapele. Dragostea îl „robeș­te” firii sale și nu îl lasă pradă răutății. Preaînțeleptul Sfânt Vasile cel Mare spune: „Cel ce grăiește împotriva altuia, uneltind să îl clevetească sau să îl batjocorească în vreun fel, pone­gritor se cheamă, chiar de ar fi adevărate toate cele pe care le spune”. Iar Sfântul Ioan Scărarul, cel atât de subtil, datorită discernământului său și datorită felului în care pricepea chipurile pati­milor, spune acestea: „Judecarea aproapelui și ponegrirea lui se nasc din ură, fiind o boală sub­tilă și o săgeată groasă înfiptă în trupul dragos­tei”. Avva Pimen, temei al discernământului, ast­fel ne învață: „În ceasul când acoperim greșeala aproapelui nostru, Dumnezeu ne acoperă propri­a greșeală”. Tot așa ne dăscălește și Avva Isaac Sirul spunând: „Întinde-ți veșmântul asupra ce­lui ce a greșit și acoperă-l pe el; fii răbdător și nu cumva să-l disprețuiești pentru greșeala sa! Aco­peră-l pe cel ce greșește! Astfel îl vei încuraja (întru cele bune) și vei fi și tu apărat prin mila lui Dumnezeu...”.

(Monahul Moise Aghioritul, Tristețea anxietății și bucuria nădejdii, Editura Sophia, 2005, pp. 26-27)