Dragostea faţă de semeni nu se exprimă doar prin gânduri bune, ci şi prin rugăciune. Rugăciu­nea este cea care leagă cu puternice legături, care durează punţi, care împrieteneşte, întăreşte, mân­gâie, tămăduieşte şi ajută. Ea este expresia celei mai desăvârsite - dacă putem spune aşa - şi celei mai dezinteresate iubiri. Sfântul Maxim Mărturi­sitorul spune: „Nu te lăsa învins, ci mai bine tu însuţi să învingi ura prin dragoste! Şi aşa să bi­ruieşti: rugându-te pentru fratele tău Domnului, cu deplină sinceritate!”.

Cel care cu adevărat se roagă şi iubeşte nu poate fi acuzat, vădit ca mincinos, nici nu-şi poa­te jigni şi judeca aproapele. Dragostea îl „robeş­te” firii sale finte şi nu îl lasă pradă răutăţii. Preaînţeleptul Sfânt Vasile cel Mare spune: „Cel ce grăieşte împotriva altuia, uneltind să îl clevetească sau să îl batjocorească în vreun fel, pone­gritor se cheamă, chiar de ar fi adevărate toate cele pe care le spune”. Iar Sfântul Ioan Scărarul, cel atât de subtil, datorită discernământului său şi datorită felului în care pricepea chipurile pati­milor, spune acestea: „Judecarea aproapelui şi ponegrirea lui se nasc din ură, fiind o boală sub­tilă şi o săgeată groasă înfiptă în trupul dragos­tei”. Avva Pimen, temei al discernământului, ast­fel ne învaţă: „În ceasul când acoperim greşeala aproapelui nostru, Dumnezeu ne acoperă propri­a greşeală”. Tot aşa ne dăscăleşte şi Avva Isaac Sirul spunând: „Întinde-ţi veşmântul asupra ce­lui ce a greşit şi acoperă-l pe el; fii răbdător şi nu cumva să-l dispreţuieşti pentru greşeala sa! Aco­peră-l pe cel ce greşeşte! Astfel îl vei încuraja (întru cele bune) şi vei fi şi tu apărat prin mila lui Dumnezeu...”.

(Monahul Moise Aghioritul, Tristeţea anxietăţii şi bucuria nădejdii, Editura Sophia, 2005, pp. 26-27)