Aceasta este marea taină şi marea putere transformatoare a vieţii liturgice; marea tărie şi calea de înnoire a chinoviilor atonite. Trăită plenar în vremea cultului, viaţa liturgică se continuă şi în afară de bise­rică, devine un stil de viaţă. Întreaga viaţă a chinoviei devine o neîntreruptă liturghie. Omul se acordă ca un instrument muzical dintr-o orchestră, la marea liturghie cosmică, despre care teologhiseşte Sfântul Maxim Mărturisitorul, în care întreaga creaţie liturghiseşte liturghia cea de taină a existenţei sale.

Ca o urmare firească a trăirii intense a vieţii litur­gice, am întâlnit în unele obşti atonite un alt fapt tot atât de grăitor: râvna multor monahi tineri de a se apropia cât mai des de Sfintele şi Dumnezeieştile lui Hristos Taine. Părinţii mai în vârstă nu văd cu ochi buni acest lucru. Au mai fost în trecutul Athosului astfel de năzuinţe şi ele au dus nu o dată la tulburări.

Rezerva bătrânilor nu este lipsită de temei. Tradiţia Bisericii Ortodoxe este limpede şi Sfântul Ioan Hrisostom o spune hotărât: „Nu deasa sau rara împărtăşire este folositoare, ci împărtăşirea cu vrednicie”. Iar „vrednicie” însemnează înaltă sfinţenie, aşa cum însăşi Biserica o spune: „Să luăm aminte, Sfintele sunt pentru cei sfinţi”. Scumpătatea de totdeauna a tradiţiei cano­nice şi practice a Ortodoxiei, care ştie cât de povârnită este firea omenească spre cele de jos şi cu cât de mari şi anevoioase eforturi se poate ridica spre cele înalte, ţine cu statornicie regula de aur: preferă smerenia vame­şului care înalţă, dreptăţii fariseului care coboară.

Din convorbirile avute cu unii monahi tineri la Athos, am înţeles că ei nu văd în Sfânta Împărtăşanie o practică magică externă şi că nu îndrăznesc să se apropie fără cuvenita curăţire prin sfânta spovedanie, nici fără îndeplinirea canonului şi fără cuviincioasa pregătire, ci dintr-o adâncă necesitate sufletească şi cu mare convingere lăuntrică. Simt că dăruirea lor, oricât de totală şi că râvna lor, oricât de încordată ar fi, sunt neputincioase fără prezenţa lucrătoare a Celui ce „pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le plineşte”.

Mi-aduc aminte din proprie experienţă, zilele în care întreaga obşte ne înşiram în faţa Sfintelor Uşi pentru Sfânta Împărtășanie, mi-au rămas pentru totdeauna ca zile de mare sărbătoare, de cerească bucurie şi de adâncă înnoire sufletească. Am fost adânc mişcat la sfârşitul Sfintei Liturghii dintr-o obşte athonită, văzând o mare ceată de monahi tineri apropiindu-se cu adâncă evlavie de Sfântul Potir. Am simţit că însuşi Domnul Hristos se bucură, având atâţia invitaţi la ospăţul Său de Taină.

(Ieromonahul Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, pp. 42-44)