Ce bun model de învățătură ne prezintă astăzi samarineanca! Ea se dusese să ia apă obișnuită, dar la izvorul de apă obișnuită dobândi izvorul mântuirii. Se vede că sufletul ei nu era cu totul absorbit de grijile zilnice. De aceea, Domnul reuși, din câteva vorbe, să-i mute atenția de la cele pământești, la cele cerești și, sub pretextul scoaterii apei, o învață să caute acea apă după care cel ce o bea nu mai însetează în veci. „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși; dar cel ce va bea din apa pe care I-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică” (Ioan 4, 13-14). Auzind acest lucru, femeia Îi spuse, rugătoare: „Doamne, dă-mi această apă!”.

Sfânta Biserică, în cântările ei din această zi, ne atrage cu deosebire atenția asupra acestui moment și ni-L înfățișează pe Domnul, Care ne cheamă: „Cel ce însetează să vină la Mine și să bea” – așteptând ca și noi, asemenea samarinencei, să ne adresăm Lui, implorându-L: „Dă-ne, Doamne, această apă a Ta!”.

Să pătrundem, fraților, în învățătura Evangheliei și să ascultăm glasurile Bisericii!

Cel ce însetează să vină la Mine și să bea – ne invită Domnul. Dar nu cu orice însetare putem veni la Domnul, ci numai cu aceea pe care se cuvine să-I cerem să ne-o potolească. Ce se cuvine să-I cerem mai mult Domnului decât mântuirea? Așadar, însetând după mântuire, să ne înfățișăm Domnului cu dorința de a potoli această sete, folosindu-ne, cu inimă curată, de mijloacele pe care El a binevoit să ni le prescrie pentru aceasta.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, Editura Sophia, 2011, pp. 227-228)