Preoţia lui Hristos este un dar pentru om, în vederea mântuirii lumii şi a răspândirii Împărăţiei Sale pe pământ. Aşadar preotul se oferă în totalitate pe sine însuşi, trup şi suflet, pentru a împlini această înaltă slujire. Nu devine preot oricine doreşte, ci doar acela pe care îl cheamă Dumnezeu. Toţi cei care devin preoţi fără a avea sfânta chemare, cu toate că Tainele săvârşite de ei sunt valabile şi lucrătoare, vor da socoteală pentru păcatele lor personale şi vor fi judecaţi cu asprime.

Unul dintre candidaţii la preoţie, proaspăt absolvent de teologie, deşi nu avea credinţă puternică şi era măcinat de patimi trupeşti, s-a gândit să ceară ierarhului său să fie hirotonit. Chiar când îşi citea foaia matricolă, pentru a vedea notele cu care terminase teologia, a auzit o voce puternică în urechea stângă care i-a spus: „Să nu îndrăzneşti să te faci preot!”. S-a tulburat foarte tare şi a început să trăiască în pocăinţă.

În epistolele fericitului isihast Gheron Iosif găsim următoarea istorisire. Ucenicul său, tânărul ieromonah Efrem, în ziua în care a săvârşit prima sa liturghie la schit, în momentul în care a ajuns la cuvintele de binecuvântare: „Pace tuturor!”, s-a sfiit să-l binecuvânteze pe duhovnicul său, simţindu-se nevrednic. Atunci a auzit o puternică voce interioară, care i-a spus: „Nu binecuvântezi tu… Eu binecuvântez!”.

(Părintele Damaschin Grigoriatul, Minunile – mărturie a dreptei credinţe, Editura Areopag, 2011, pp. 86-87)