În fiecare zi, la sfârşitul Utreniei, la Laude, spunem: „Cântaţi Domnului cântare nouă” (Psalmi 95, 1). Atunci când ne dăruim cu tot sufletul puternicului Duh al lui Dumnezeu, trăim în fiecare zi schimbările aduse de dreapta Celui Preaînalt, iar inima şi duhul nostru se înalţă neîncetat către El prin harul Său. De fiecare dată când izbutim să intrăm în prezenţa Lui, Dumnezeu ne reînnoieşte vederea duhovnicească, ne tămăduieşte inima şi ne împlineşte nădejdea, reîntregindu-ne fiinţa şi dăruindu-ne o tot mai adâncă cunoaştere a Sa prin rugăciune.

Cântarea noastră cea nouă este, aşadar, o cântare de mulţumire şi de dragoste faţă de Dumnezeul nostru cel iubit. Nu mai suntem stăpâniţi de nimicitoarea dorinţă după plăcerile înşelătoare pe care ni le oferă şuvoiul nesfârşit al noutăţilor lumeşti ce condamnă sufletul la înfometare. Fireşte, ne putem folosi cu înţelepciune de aceste „unelte”, dar principalul nostru scop trebuie să fie a-L „încerca” pe Dumnezeu în fiecare zi, ca să sporim în cunoaşterea Lui. Potrivit cuvântului Sfântului Apostol Pavel, cel ce nu L-a întâlnit, şi deci nu L-a „gustat” vreodată pe Dumnezeu, este cel mai văduvit dintre toţi oamenii, fiindcă este robul întunericului propriei sale voi. Dar dacă Îl caută pe Dumnezeu şi gustă harul Lui, va trăi lucruri cu adevărat măreţe în viaţa sa şi va descoperi că înnoirea vieţii în Dumnezeu îi este mai de trebuinţă decât orice altă „noutate” pământească.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, p. 90)