Se cuvine nevoitorilor celor ce au început să se desăvârşească, şi tinerilor, şi bătrânilor, având trup sănătos, nici de osteneală, nici de chinuire temându-se, cu toată osârdia să iubească cu nelipsire postirea cea mai folositoare şi mai fără primejdie; cu măsură a-şi mânca pâinea, aşijderea şi apa a o bea din vreme până la vreme, însă pe atâta pe cât încă flămânzind şi însetând să iasă de la cină şi către slujba cea mai de nevoie să nu se împiedice de dulceaţă, pentru că, dacă vom voi mâncând a ne sătura, apoi degrab trândăvindu-ne, spre altă poftire ne mutăm, şi, dacă cu aceea împărtăşindu-ne ne vom sătura, şi pe aceasta ca pe cea dintâi lepădând-o, spre altă poftire mai răsfăţată ne vom muta; şi dacă pe aceea primind-o ne vom sătura, şi pe aceasta ca pe celelalte lepădând-o o vom lăsa, şi nu este nouă cu putinţă a petrece noi săturaţi dacă ne vom socoti nouă înşine spre mângâiere poftirea mai vârtos decât postirea, ce este decât mana întru bucate mai de mult preţ; căci, după ce pe aceasta mâncând-o Israil s-a săturat, când n-a avut mai mult să poftească, a poftit pe cele mai mici, usturoi şi ceapă. Drept aceea, înlăuntru sădită saţiului este poftirea celuilalt lucru. Deci, dacă, când ne săturăm de pâine poftim altele, pentru aceasta, mâncând-o noi, să nu ne săturăm, ca, de aceasta flămânzind totdeauna, să o dorim a ne sătura, ca şi vătămarea cea din poftire să o gonim, şi pe dreptatea cea din inimă să o dobândim.

(Sfântul Cuvios Marcu Pustnicul, Scrieri, Editura Cartea Ortodoxă, 2008, pp. 173-174)