Cunoscând pe unii călugări din mănăstirile din apropiere, Sfântul Dimitrie a aflat de viața îmbunătățită pe care o duceau aceștia, departe de lume și de grijile ei. Pe măsură ce creștea cu vârsta și cu înțelepciunea, s-a trezit în el dorul după viața monahală, deși practicase și până atunci, poate fără ca să-și dea seama, cele trei „sfaturi” cerute oricărui călugăr: sfințenia vieții (fecioria), smerenia (ascultarea) și sărăcia.

Drept aceea, într-una din zile a părăsit lumea, cu toate ale ei, și „luându-și crucea”, s-a călugărit într-o mănăstire din apropiere. S-a așezat într-o peșteră, săpată în stâncă, pe malul râului Lom. Acolo a petrecut ani în șir în post aspru, înfrânare și rugăciune, izolat cu totul de lume și chiar de ceilalți monahi.

Nu se știe câți ani a trăit în această peșteră și nici cum își agonisea cele necesare traiului, după cum nu se știe nici data trecerii sale la cele veșnice. De un lucru putem fi siguri: că el a fost în permanență o pildă vie de aleasă viață creștină pentru ceilalți călugări și pentru obștea cea mare a credincioșilor.

(Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Sfinți Daco-Români și Români, Editura Trinitas, Iași, 1994, p. 107)