O astfel de credinţă din care nu ne-ar mai clinti nici gândul morţii, gândul că poate murim, a avut-o şi Sfântul Constantin Brâncoveanu. Avem deci prilejul să ne gândim şi la Sfântul Constantin Brâncoveanu. Sfântul Constantin Brâncoveanu a avut şi el numele Constantin după numele Sfântului Constantin cel Mare. După cum ştim cu toţii, Sfântul Constantin Brâncoveanu a ajuns în situaţia în care trebuia să-şi mărturisească credinţa. A avut o credinţă neclintită, o credinţă din vedere, şi pentru că s-a întâlnit cu Domnul Hristos nu s-a mai uitat la lumea aceasta, la viaţa aceasta, ci a zis: „mai bine mor în credinţă decât să-mi lepăd credinţa şi să trăiesc în această viaţă”. Atunci a fost pus într-o situaţie, pe care cred că nu a mai avut-o nimeni în lumea aceasta, şi totuşi el a rămas neclintit în credinţă: şi anume au adus cei patru copii ai săi şi în faţa lui li s-au tăiat capetele, după aceea urmând să fie martirizat şi el. Când a văzut cum copiii lui mor pentru credinţă, deloc nu s-a clintit, ci a rămas în credinţă. Desigur, poate alţii ar fi spus: dacă aşa stau lucrurile, mai bine să renunţăm la credinţa noastră, să ne trăim viaţa, ştie Dumnezeu ce va fi, las că Dumnezeu ne iartă ş.a.m.d.. Dar el nu a zis aşa. A lăsat şi răbdat să-i moară copiii înaintea lui, să li se taie capetele lor şi apoi a ginerelui lui.

Aceasta înseamnă credinţa neclintită. Noi suntem departe de o astfel de credinţă şi trebuie să recunoaştem aceasta. Să ne mulţumim însă şi cu atât cât putem face, cu credinţa câtă o avem, să ne mulţumim şi să nădăjduim la mai mult şi să împlinim faptele credinţei.

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, 1997, pp. 300-301)