Părinţii pomenesc şi faptul că osânda de moarte, care şi-a luat începătura la cădere, nu a fost cu totul o pedeapsă, ci şi un bine, căci omul, odată căzut, dacă ar fi rămas nemuritor, nu ar mai fi avut cale de ieşire. Închipuiţi-vă ce ar însemna să te afli într-o stare din care să nu fii capabil să te izbăveşti singur, să nu fii în stare să te întorci în Rai, urmând să trăieşti mereu şi mereu, fără nădejde de a ieşi din acea stare. Moartea pune capăt păcatului. Faptul că ne temem de moarte ne şi trezeşte spre a pune început nevoinţei. Chiar dacă uităm de Rai, ne vom teme de moarte şi vom începe să ne nevoim spre a depăşi firea noastră căzută. Sfântul Chiril al Alexandriei (✝ 444) scrie despre sensul bolii şi-al morţii la omul căzut:

„Omul, după ce şi-a primit partea cuvenită de post istovitor şi necazuri, a fost dat în seama bolilor, suferinţelor şi a altor amărăciuni, ca unui fel de frâu. Că, neînfrânându-se în mod conştient în acea viaţă slobodă de trudă şi necazuri, este dat în seama nenorocirilor, ca prin suferinţe să poată tămădui în sine boala care a venit asupra lui în mijlocul blagosloveniei.

Prin moarte, Dătătorul de Lege a oprit răspândirea păcatului, şi prin chiar acea pedeapsă ne descoperă iubirea Sa de oameni în aşa măsură încât, dând El porunca, a împreunat moartea cu călcarea ei şi, pe măsura căderii vinovatului sub pedeapsă, a rânduit în aşa fel încât osânda însăşi să poată sluji mântuirii. Că moartea topeşte firea noastră dobitocească şi astfel, pe de-o parte, opreşte lucrarea răului, iar, pe de alta, scapă pe om de boală, îl slobozeşte de trudă, pune capăt necazurilor şi grijilor sale şi-i încetează suferinţele trupeşti. Iată iubirea de oameni cu care a amestecat Judecătorul osânda.” (Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre întruparea Domnului).

La învierea de obşte, întreaga zidire se va izbăvi de stricăciune împreună cu omul, tot aşa cum cândva s-a supus stricăciunii din pricina lui. Sfântul Simeon scrie:

„Atunci când omul se va înnoi iarăşi şi se va face duhovnicesc, nestricăcios şi nemuritor, slobozindu-se din robie, atunci şi zidirea cea supusă de Dumnezeu celui răzvrătit, şi care a slujit acestuia, se va reînnoi împreună cu el, ca să se facă nestricăcioasă şi să ajungă toată duhovnicească. [...] Că nu se cuvenea ca trupurile oamenilor să fie înviate şi să fie făcute nestricăcioase înainte de înnoirea făpturilor, ci aşa cum această [zidire] a fost adusă mai întâi la existenţa nestricăcioasă, şi după ea omul, tot aşa iarăşi mai întâi zidirea trebuie să se prefacă, şi deci să se schimbe de la stricăciune la nestricăciune, şi aşa, împreună cu ea şi deodată cu ea, se vor înnoi şi trupurile stricăcioase ale oamenilor, pentru ca omul, făcându-se iarăşi duhovnicesc şi nemuritor, să locuiască într-un loc nestricăcios, veşnic şi duhovnicesc” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice).

(Ieromonahul Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii noi și întâiul om: perspectiva creștin-ortodoxă, traducere din limba engleză de Constantin Făgețan, ediția a doua, revizuită, Editura Sophia, București, 2011, pp. 136-137)