Pe 25 martie 2018, la Catedrala Mitropolitană din Iași se va proclama canonizarea a doi sfinți români: Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv și Sfântul Gheorghe Pelerinul. Ca în toate cele rânduite de Dumnezeu, nimic nu este întâmplător la acest eveniment plin de semnificații pentru Biserică, pentru Țară, pentru Familie și, nu în ultimul rând, pentru fiecare creștin în parte.

Cei doi sfinți întruchipează clerul și laicatul deopotrivă, cu aceeași chemare spre desăvârșire, indiferent de pregătirea teologică. Unul a fost cărturar, și încă de mare profunzime, celălalt, în prima parte a vieții păzea vitele satului și de-abia a deprins cititul. Amândoi au fost însă oameni ai rugăciunii. Mitropolitul Iosif participa la toate slujbele și slujea Sfânta Liturghie cu ochii înlăcrimați de pocăință și de bucurie. Moșul Gheorghe a cultivat din tinerețe rugăciunea, ajungând să rostească și câte o Psaltire pe zi. Amândoi au avut ca modele sfinți cinstiți de Biserică, în primul rând pe cei ale căror nume le-au purtat. Precum Dreptul Iosif, Mitropolitul Iosif Naniescu și-a păzit curăția și a strălucit prin purtarea sa fermă în a face voia lui Dumnezeu. Moș Gheorghe Pelerinul adesea a biruit pe diavolul precum „Purtătorul de biruință” – Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. La începutul arhieriei, Iosif a purtat titulatura onorifică de „al Mirelor Lichiei”, fiind urmaș al Sfântului Ierarh Nicolae. Iar faptele sale de milostenie au fost la înălțimea strălucitelor virtuți ale blândului arhipăstor prăznuit pe 6 decembrie. O legătură specială a avut Mitropolitul Iosif și cu Sfânta Parascheva, ale cărei sfinte moaște le-a mutat – după un incendiu din care au scăpat în chip minunat –, din biserica Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași în Catedrala Mitropolitană de curând finalizată. După 129 de ani de la acel moment, iată că moaștele Sfântului Ierarh Iosif se vor alătura, spre împreună cinstire, moaștelor Sfintei care adună mulțimi de pelerini, mai ales în preajma zilei de 14 octombrie.

Doi sfinți de condiții diferite: Iosif a fost călugăr, Gheorghe a fost căsătorit vreme de 14 ani, având cinci copii. Primul a rămas orfan de tată, iar apoi și fără mamă (care s-a călugărit) încă de la 10 ani, fiind luat sub ocrotirea unchiului său, ierodiaconul Teofilact. Cel de-al doilea a fost crescut de doi părinți binecredincioși. După ce a plecat, cu încuviințarea soției, alegând o viață de peregrin, Gheorghe nu a intrat în monahism – fapt prorocit de un pustnic din Țara Sfântă, ci a trăit singur, dar în lume. Monah, căsătorit sau singur – de orice condiție ar fi cineva, iată că are larg deschise porțile Împărăției.

România sărbătorește anul acesta 100 de ani de la Marea Unire. Sfântul Ierarh Iosif a fost basarabean (Răzălăi, ținutul Soroca), dar a fost călugărit la Buzău și a ajuns episcop vicar al Mitropoliei Țării Românești. La Iași a păstorit apoi, ca Mitropolit al Moldovei, vreme de 27 de ani. Sfântul Gheorghe Pelerinul a fost ardelean (Șugag, azi în județul Alba), dar a călătorit prin foarte multe locuri din țară, stabilindu-se în final în Moldova, la Piatra Neamț. Așadar, doi sfinți care unesc prin viețile și lucrarea lor toate provinciile românești. Momentul proclamării lor oficiale ca sfinți a fost ales în mod special în apropierea datei de 27 martie, când se împlinesc 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. A fost primul pas al unui proces care a culminat cu momentul 1 decembrie 1918, prima veste bună pentru români, rememorată anul acesta – iată! – și de Buna Vestire.

Ne putem regăsi, așadar, în viețile celor doi sfinți ca mădulare ale Bisericii, ca parte din această țară și dintr-o familie anume. Dar pilda celor doi trebuie asumată la modul foarte personal. Sfântul Ierarh Iosif oferea milostenie mereu, măcar de o pâine. Tot pâine împărțea și Sfântul Gheorghe când se întorcea la chiliuța din turnul clopotniță al bisericii Sfântul Ioan - Domnesc din Piatra Neamț. Grija pentru pâinea aproapelui ar trebui să fie și prima noastră grijă.

Al doilea aspect care ne atrage atenția la cei doi este dimensiunea pelerinajului, exterior sau lăuntric. Moș Gheorghe a fost la propriu pelerin de-a lungul vieții. Mitropolitul Iosif a colindat mult mai puțin, dar a cultivat intens conștiința că este trecător prin această lume. Modul în care a viețuit îmi aduce aminte de pățania unui pelerin în Athos care a întrebat un călugăr cum de chilia lui e atât de săracă în mobilier și nu are, de exemplu, un pat. „Dar dumneavoastră de ce nu aveți?” - l-a întrebat monahul atonit. „Păi, eu sunt în trecere”, punctă pelerinul. Iar călugărul adăugă: „Și eu. Tot în trecere”.

Milostenia și conștiința vremelniciei sunt cele două caracteristici esențiale ale unui creștin. Amândouă dau măsura raportului nostru cu această lume, de care ne lepădăm și ne îndepărtăm mereu numai pentru a fi liberi să ne îndreptăm cu totul spre Dumnezeu. Cât de actual este și astăzi cuvântul Apostolului: „că vremea s-a scurtat de acum, așa încât și cei ce au femei să fie ca și cum n-ar avea. Și cei ce plâng să fie ca și cum n-ar plânge; și cei ce se bucură, ca și cum nu s-ar bucura; și cei ce cumpără, ca și cum n-ar stăpâni; și cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece” (I Corinteni 29-31). Cei doi sfinți, Iosif Milostivul și Gheorghe Pelerinul, sunt icoane ale celor două aripi pe care suntem chemați a le dobândi în zborul nostru cel de la pământ la Cer.