Sfântul Simeon al Tesalonicului (†1429) a dus mai departe această concepție, arătând că filantropia este o modalitate de iertare a păcatelor și de îmbunătățire a stării sufletului după moarte. El notează: „Prin slujbe de pomenire, rugăciuni și Sfânta Împărtășanie și prin acte filantropice față de săraci, iertarea păcatelor devine posibilă pentru cei care, chiar dacă au greșit pe pământ, au murit în pocăință... Să știe fiecare credincios că, dacă își iubește ruda decedată, îi face acesteia mult bine atunci când dă de pomană pentru ea. Filantropul devine un izvor de multă fericire pentru ruda sa trecută la cele veșnice, când dă de pomană săracilor și plătește răscumpărarea pentru prizonierii de război…”.

Adesea, apare concepția potrivit căreia a fi iubitor de Dumnezeu (philotheos) și iubitor de săraci (philoptochos) însemna să atingi ultimul grad de desăvârșire. Odată, un călugăr dintr-o mănăstire chinovitică s-a apropiat de Sfântul Chiril Fileotul și l-a întrebat cum poate el să ajungă vrednic în fața lui Dumnezeu. Sfântul i-a atras atenția asupra faptului că milostenia este una dintre virtuțile esențiale pe care trebuie să o dobândească, virtute prețuită chiar și de păgâni (eleni). Dar milostenia nu trebuie să se manifeste nediferențiat, adică și față de cei care pot să-și câștige existența. Orfanii, văduvele și străinii meritau orice fel de ajutor, dar nu ipocriții și leneșii. A da celor care nu merită înseamnă a-i priva de ajutor pe aceia care au cu adevărat nevoie la el. Dacă o persoană se află în dificultate, filantropul nu trebuie să țină cont de caracterul, originea, credința sau înfățișarea acestuia. Imitându-L pe Dumnezeu, nici el nu trebuie să facă discriminări.

(Demetrios J. Constantelos, Filantropia bizantină și asistența socială, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 59-60)