Am văzut undeva o mişcătoare icoană a acestei milostiviri dumnezeieşti. O casă în mijloc de câmpie şi drumul care trece prin faţa ei pierzându-se la nesfârşit. Sus pe terasa casei, un bătrân cu barba albă, sprijinit în toiag, se apleacă înainte, cu mâna streaşină la ochi, uitându-se în zare. Ce a vrut să spună pictorul cu acest tablou? Zice pilda evanghelică despre fiul risipitor care se întorcea acasă: „Încă departe fiind, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă, şi alergând a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat” (Luca 15, 20).

Dar cum a aflat tatăl de întoarcerea fiului? Aici este tâlcul bătrânului care se uită în zare. Aşa de mult îşi iubea el fiul, că nu-şi putea închipui să-l piardă pentru totdeauna. De aceea, mereu îl aştepta, mereu se uita în zare, mereu cu mâna streaşină la ochi: „Oare nu cumva vine?”. De aceea l-a şi văzut de departe.

Aşa-i mila cea nesfârşită a lui Dumnezeu. Nu oboseşte, nu se împuţinează, mereu se uită după fiecare dintre noi păcătoşii, mereu ne aşteaptă: „Nu se poate să nu vină! Am făcut atâta pentru dânsul, mi-am dat însăşi viaţa pentru el, trebuie să se întoarcă!”. Nu este păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu. De aceea, oricât de grozavă ar fi păcătoşenia în care ne aflăm, să nu deznădăjduim. Dumnezeu ne aşteaptă ca să ne ierte, să ne cuprindă în braţele părinteşti.

Şi nu numai că ne îmbrăţişează – semnul iertării, ci ne îmbracă cu haina cea dintâi, cu haina curăţiei; ne pune inel în deget – semnul eliberării de păcat şi al înfierii; ne pune încălţăminte în picioare, adică ne întăreşte pe calea virtuţii, ca să nu ne mai înţepăm de ghimpii păcatului, şi tăind viţelul cel hrănit – adică jertfind pe Fiul Său Euharistic –, se face bucurie mare: se bucură Puterile Cereşti şi Însuşi Tatăl Ceresc pentru păcătosul care se pocăieşte (Luca 15, 10).

(Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile Pocăinţei, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pp. 19-20)