Mi-e sete, Doamne, mi-e foame, sunt tare ostenit de atâția ani de când rătăcesc pe căile acestui pământ. De 25 de ani umblu pe drumul păcatului. De 25 de ani stau ca slăbănogul de la Vitezda și nu are cine să mă arunce în baia pocăinței pentru a afla mântuirea.

Și când mi-aduc aminte de primii ani ai vieții mele, mă podidesc lacrimile pe obraz. Că m-am născut întru păcate, am trăit fără nicio îndrumare, am rătăcit atâția ani pe străzile orașelor pentru a-mi afla odihnă sufletului și mângâiere. Dar după atâția ani de alergare și căutare, nu am găsit ceea ce aveam nevoie. Cine din oameni ar putea să-mi dea fericirea? Cine să-mi dea odihnă în suflet? Cine să-mi dea ceea ce căutam? Atunci ca un călător străin, flămând și ostenit, m-am despărțit de lumea cea străină și deșartă și am venit aici la Tine, Iisuse al meu. Abia aici Te-am aflat pe Tine. Abia aici mi-am găsit puțină mângâiere, puțină alinare și nădejde.

(Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 133)