Mi-e sete, Doamne, mi-e foame, sunt tare ostenit de atâţia ani de când rătăcesc pe căile acestui pământ. De 25 de ani umblu pe drumul păcatului. De 25 de ani stau ca slăbănogul de la Vitezda şi nu are cine să mă arunce în baia pocăinţei pentru a afla mântuirea.

Şi când mi-aduc aminte de primii ani ai vieţii mele, mă podidesc lacrimile pe obraz. Că m-am născut întru păcate, am trăit fără nicio îndrumare, am rătăcit atâţia ani pe străzile oraşelor pentru a-mi afla odihnă sufletului şi mângâiere. Dar după atâţia ani de alergare şi căutare, nu am găsit ceea ce aveam nevoie. Cine din oameni ar putea să-mi dea fericirea? Cine să-mi dea odihnă în suflet? Cine să-mi dea ceea ce căutam? Atunci ca un călător străin, flămând şi ostenit, m-am despărţit de lumea cea străină şi deşartă şi am venit aici la Tine, Iisuse al meu. Abia aici Te-am aflat pe Tine. Abia aici mi-am găsit puţină mângâiere, puţină alinare şi nădejde.

(Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 133)