Prima Duminică a Postului Mare este Duminica Ortodoxiei, adică sărbătoarea biruinței dreptei credințe (ortodoxia) împotriva tuturor ereziilor și rătăcirilor care au asaltat-o vreme de opt veacuri și îndeosebi sărbătoarea restabilirii cinstirii sfintelor icoane, care s-a făcut la ultimul sinod ecumenic, după mulți ani de lupte sângeroase împotriva dreptei credințe.

Biruința dreptei credințe este o împlinire firească a făgă­duinței Mântuitorului că, nici porțile iadului nu vor putea birui Sfânta Sa Biserică. Toate persecuțiile păgâne și nedreptățile ridicate împotriva ei de-a lungul istoriei s-au sfărâmat și spulberat ca valurile mării de stânca cea neclintită, care este Hristos.

Pentru obștea creștină, care se nevoiește duhovnicește în vremea postului, biruința dreptei credințe este o puternică îmbărbătare ca să nu slăbească, ci să ducă lupta cu multă dârzenie, știind că cu noi este Dumnezeu și nimeni nu poate nimic împotriva noastră.

Prăznuirea însă este și mai luminată, prin marea însemnătate pe care o are cinstirea sfintelor icoane pentru viața noastră cea creștinească.

După cum teologhisesc marii Părinți ai Bisericii, Dumnezeu a luat trup omenesc, ca să facă pe om Dumnezeu, „Cu totul era între cei de jos, și dintre cei de sus nicicum nu S-a despărțit” (Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos), dând tuturor celor ce cred în numele Lui, putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Făcându-Se văzut și pipăit, Mântuitorul poate fi înfățișat, în icoană, ca un Om. Dar trupul Domnului nu este trupul de păcat al omului, ci trupul sfânt și îndumnezeit și nestricăcios al vieții de după învierea cea de obște, Hristos fiind pârga învierii noastre. Or, sfinții, prin credință tare, prin împlinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, prin nevoință și răbdare s-au ridicat, încă din această viață, pe cât este cu putință, la asemănarea cu Hristos lăsându-ne spre pildă icoana luminoasă a omului îndumnezeit. Icoana pictată, tocmai acest lucru ne pune înainte. Ea ne înfățișează deci, nu fața cea obișnuită a omului, stricăcioasă și muritoare, ci fața cea slăvită și veșnică; nu trupul cel pământesc, ci trupul cel schimbat, trupul cel nou de după înviere. Ea este înfățișarea omului duhovnicesc, sfințenia văzută cu ochi trupești. Și fiindcă sfinții, în viața lor pământească, erau plini de Duhul Sfânt, Harul Se odihnește și peste icoana lor, așa cum Se odihnește și în sfintele lor moaște. Astfel, icoana este o prezență vie a lui Dumnezeu, „Care este minunat întru Sfinții Săi”, după făgăduința Sa că este cu noi în toate zilele și pe care o simțim prin auzirea cuvântului făgăduinței, o gustăm în Sfânta Euharistie și o venerăm în icoană.

La Acatistul Maicii Domnului auzim: „Bucură-te raza Luminii celei neapuse; bucură-te raza zilei celei de taină”. Ca o rază de lumină din altă lume, icoana este o deschizătură în lumea veacului viitor, prin care vedem pe Dumnezeu cu ochi trupești. De aceea, când ne uităm la icoană, ochii nu se opresc la materia din care este făcută – lemnul și culoarea – ci mintea trece dincolo de ea și se înalță la o cunoaștere de taină a celor nevăzute, iar cinstirea adusă icoanei trece la sfântul înfățișat pe ea și prin el la Dumnezeu, Izvorul sfințeniei.

Prin aceasta, icoana are o mare însemnătate pentru mântuirea noastră. Ea este un model pentru noi, ne arată ceea ce trebuie să fim și noi, sfințenia pe care trebuie s-o realizăm în viața noastră cu ajutorul Harului Sfântului Duh. Și nu numai model, ci și povățuitor duhovnicesc în viața creștină și îndeosebi în viața cea de rugăciune, căci sfinții din icoană, cu toate simțirile trupești surde și mute față de lumea din afară, sunt întruchipări ale rugăciunii și icoana însăși este rugăciune. Apoi, harul care sălășluiește în icoană nu este nelucrător, el se împărtășește și credincioșilor care se închină la ele, tămăduiește neputințele sufletești și trupești și este acoperământ puternic împotriva bântuielilor vrăjmașe.

În săptămâna întâi din post și noi ne-am luptat cu puterile vrăjmașe, ne-am curățit sufletul și trupul prin pocăință, osteneli, rugăciuni și lacrimi și prin împărtășirea cu Dumnezeieștile Taine, ca să reînnoim în noi icoana omului duhovnicesc. În ce mă­sură am reușit să facem acest lucru?

Prăznuirea sfintelor icoane ne pune în față modelul împlinit deja de sfinți, ca să putem face asemănarea între ceea ce suntem și ceea ce trebuie să fim. Văzând însă asemănarea noastră cu modelul, suntem plecați spre smerenie și îmboldiți să tindem spre el, ca să ne înmulțim ostenelile și să ne curățim mai cu dinadinsul în postul ce urmează și până la sfârșitul vieții; „să dăm sânge și să luăm duh”, cum spun Sfinții Părinți, ca să ne învrednicim de viața cea fericită a sfinților.

Spre aceasta avem și ajutoare: Harul dumnezeiesc, rugăciunile sfinților și sfintele lor icoane. Prin cinstirea și sărutarea lor cu evlavie, ne împărtășim și noi de harul sfântului înfățișat în icoană și căpătăm putere și întărire în lupta ce trebuie dusă mai departe.

Interesul pe care îl arată așa de mult lumea de azi pentru icoanele vechi, are un adânc înțeles. Omul are nevoie de pilde vii de sfințenie și ele sunt tot mai rare. Pe de altă parte, pictorii au pierdut meșteșugul adevăratelor icoane și pictează oameni pământești și nu sfinți, nu oameni împliniți după asemănarea lui Dumnezeu. Aceste așa-zise icoane însă, nu potolesc setea sufletului, așa cum o apă pictată nu potolește setea cea trupească.

De aici interesul pentru adevăratele icoane, icoanele vechi, rod al evlaviei și credinței celor ce le-au zugrăvit și al celor ce s-au sfințit și înduhovnicit cu ajutorul lor.

(Protosinghelul Petroniu Tănase, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, Editura Doxologia, Iași, 2012)