Astăzi cei mai mulţi vor ca alţii să scoată şarpe­le din gaură. În regulă, nu-l scot ei, dar cel puţin să spună; „Luaţi aminte! S-ar putea să fie vreun şarpe acolo”, încât celălalt să-şi facă probleme. Dar nici aceasta nu fac. Dacă am fi fost noi în vremea Muceni­cilor, cu raţionalismul pe care îl avem, am fi spus: „De Dumnezeu mă lepăd numai la exterior, nu-L lepăd din lăuntrul meu, pentru că în felul acesta îmi vor da cutare funcţie şi voi ajuta şi vreun sărac”. Atunci nu­mai tămâie de-ar fi aruncat în focul idolilor, iar Biserica nu-i împărtăşea. Cel care făcea aceasta era după ace­ea în rândul celor „ce plâng” (cei ce plâng stăteau la uşile bisericii, în afara pridvorului şi rugau pe cei credincioşi, care intrau, să se roage Domnului pentru ei). Cei care se lepădau de Hristos trebuiau să-şi ispăşească păcatul prin mucenicie. Sau în vremea luptei împotriva Sfintelor Icoa­ne, li se spunea să ardă sau să arunce icoanele, dar ei preferau să primească mucenicia, decât să le arunce. Noi, însă, dacă ne-ar fi poruncit să aruncăm o icoană, am fi spus: „S-o aruncăm pe aceasta, căci este a Re­naşterii. Voi face mai târziu una bizantină”.

‒ Părinte, pe creştinii în ascuns cum îi primeşte Biserica? Nu s-au lepădat de Hristos?

‒ Adevăraţii creştini în ascuns nu se leapădă de Hristos. De pildă, din cele 27 de sate care aparţineau eparhiei Farasei Capadociei, unii au fugit în locuri depărtate atunci când le-au ars turcii. Acolo, ceilalţi nu ştiau că sunt creştini, ci credeau că sunt musul­mani. Nici nu s-a ivit vreo situaţie ca unii dintre ei să întrebe: „Eşti creştin?” ca să spună „Da, sunt creştin”, sau „Nu, sunt musulman”. Aceştia sunt creştinii în ascuns. Dar din clipa în care îl vor prinde pe unul şi-i vor spune: „Am aflat că eşti creştin”, acesta va spune „Da, sunt creştin”; nu va spune că este musulman. Şi în primele veacuri ale creştinismului au existat creş­tini care se botezau în ascuns, iar ceilalţi aveau im­presia că nu sunt creştini. Însă atunci când nevoia o cerea, mărturiseau. Sfântul Sebastian, de pildă, care a fost general, se botezase creştin, dar credeau că este închinător la idoli, în timp ce el era creştin. Ajuta în ascuns foarte mult pe creştini. Dar când şi-au dat sea­ma că este creştin, el a mărturisit şi a murit mucenic.

Într-un sat turcesc erau mulţi creştini în ascuns, iar primarul era preot. Părintele Gheorghe îi spu­neau, Hasan îl strigau. Odată s-au dus unii la el şi l-au înştiinţat că în cutare loc, într-o catacombă, sunt as­cunşi creştinii. „Mă duc să văd”, le-a spus, „nu vă neli­niştiţi”, îşi ia oamenii săi, se duce şi-i află pe creştini adunaţi acolo. înaintează spre Uşile împărăteşti, ia epitrahilul, şi-l pune şi face şi Vecernia. După aceea le-a spus acelor creştini: „Să luaţi măsuri de pază”, iar celorlalţi, adică turcilor: „N-a fost nimic, au fost doar zvonuri”. Aceştia nu sunt lepădaţi de credinţă. Dar din momentul când bănuiesc pe cineva şi-i spun: „Ei, pe tine te-am văzut că ţi-ai făcut cruce, eşti creştin”, iar acela spune: „Nu, eu sunt musulman”, atunci se lea­pădă de Hristos.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția aII-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 253-255)