Am fost și eu martor la o convertire care ar putea alcătui un capitol dintr-un pateric contemporan. M-am întâmplat cu un ieromonah de la Noul Neamț în Chișinău, trimis cu ceva ascultare de la mănăstire. Pe drum, acesta m-a invitat să mergem la verișorul lui, cu care nu s-a văzut de la intrarea lui în mănăstire. N-am vrut să-l refuz, deși mie nu-mi prea place să intru neinvitat în case străine.

Când am intrat în casă, m-a izbit acel duh cumplit al pustietății, care mie îmi era cunoscut. Verișorul acesta trăia în concubinaj cu o fetișcană care se prostitua prin Grecia. El însuși era hoț de mașini și hoț de tot ce vrei. Pe masă erau câteva sticle de votcă ieftină, niște lămâi și parcă niște pește. Tot atunci mai intrase o pereche, cam cu aceleași îndeletniciri. Toți fumau, și bărbații, și fetele.

Închipuiți-vă cum arătau doi călugări la această masă. Prietenul meu încă avea ce vorbi cu ei, că-i cunoștea, eu însă chiar nu aveam niciun rost acolo. Cu toate că, se pare, rostul a fost acela de a vedea și de a putea scrie acum despre asta.

Atmosfera aceea de beție rusească era atât de apăsătoare, încât începuse să-mi macine încetul cu încetul liniștea sufletească. Vedeam că mă cufund într-o tristețe aproape bacoviană. Și la toate acestea a pus capac purtarea prietenului meu. Acesta s-a pus umăr la umăr cu ceilalți și bea votcă cu lămâie. Am început să mă îngrijorez. Zic: „Acesta acuș se îmbată și, până la urmă, ne mai trezim în pat cu vreo femeie”. N-am îndrăznit însă să-i spun nimic, ziceam și eu „Doamne Iisuse...” cum puteam, așteptând să se termine totul mai repede.

Până la urmă m-am cufundat în judecare, convins că ceea ce face el chiar e un mare păcat, că nu este el ca Sfinții Părinți care recurgeau la astfel de metode extreme pentru a câștiga un om. Că, oricum, pe un om ca vărul său nu-l convertesc nici o mie de Sfinți. Mai ales că acela nu mai sfârșea cu glumele și batjocura. Așa am și plecat, cu acest gust amar de zădărnicie.

Peste câteva luni însă ne-am pomenit cu acel văr la mănăstire. Acesta se întâlnise cu un om căruia îi furase BMW-ul, dar, spre mirarea lui, acela nu i-a luat mașina, ci doar i-a zis: „Să știi că tu nu o să mori de moarte bună”. Această întâmplare l-a determinat să lase viața pe care a dus-o și să aleagă monahismul.

Fratele acesta a petrecut în mănăstire doar câteva luni și a murit. În timp ce umfla roata de la camion, că avea ascultarea asta, de la presiune, i-a sărit discul în frunte. A mai trăit câteva zile în spital, în comă. În ultima zi s-a sculat și a umblat, spre mirarea medicilor. La capul lui stătea un frate rus care-i cânta: „Bucură-te, Stăpână milostivă, pentru noi înaintea lui Dumnezeu mijlocitoare”. Îi plăcea și-l ruga pe fratele să cânte iarăși și iarăși. A murit ascultând acest cântec.

Atunci am înțeles că prietenul meu ieromonah, atunci când îl judecam eu, nu a băut votcă, ci dragoste.

(Savatie Baștovoi, În căutarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa, Timișoara, 2002, pp. 51-53)