Tradiţia stă, deci, sub semnul întregului tezaur de norme, risipit în toate scrierile Părinţilor şi în tradiţia orală, şi în viaţa de obşte şi, mai ales, sub semnul duhovnicului. Atâta vreme cât vor mai fi duhovnici, tradiţia va trăi. Ei se vor ocupa mereu de rânduiala interioară, cea care contează, şi mult mai puţin de cea exterioară şi care merge şi singură, după ce şi-a intrat în ritm şi trăieşte din moştenirile înaintaşilor.

Şi Mântuitorul S-a oprit cu precădere la partea Mariei. A Martei merge oricum. Trăim, muncim, ne hrănim; cealaltă se ocupă cu partea de surplus. N-am putea face însă din Marta simbolul vieţii active, şi din Maria al vieţii contemplative, cum a făcut, cel dintâi, Origen. Una fără alta nu se poate. Şi mai ales nu se poate Maria fără Marta! O Martă e întotdeauna necesară Mariei. Marta poate trăi şi singură. E drept că partea Martei e mai simplă. A Mariei e mai pretenţioasă, mai subtilă, am zice într-un termen modern, mai de fineţe şi de nuanţe.

Lucrarea Martei e una, a Mariei alta. La aceasta de a doua se referă Sfinţii Părinţi însă, cu precădere, tocmai pentru că e mai complicată. „Pune îndată rânduială în lucrarea ta”, îndeamnă Sfântul Isaac Sirul, dar e evident că aici nu e vorba de „Regula” în sens basilian sau apusean.

(Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Pronostic, Bucureşti, 1995, pp. 70-71)