Mândria este un păcat cumplit care poate să piardă orice dreptate a omului
Cineva dintre părinți avea un frate în lume și, când a murit el, a lăsat un fiu care era în vârstă de trei ani. Și, ducându-se bătrânul, a luat copilul și l-a adus pe el în pustie și era împreună cu el mâncând finice și legume. Nu a văzut niciodată vreun alt om de când a venit în pustie, nici soție, nici sat, nici pâine. Nu știa cum este petrecerea cea din lume, ci era totdeauna cu bătrânul postind și cântând psalmi și rugându-se. Și făcând astfel vreme de optsprezece ani, a murit și a fost îngropat de bătrân.
Așadar, după îngroparea lui, roagă bătrânul pe Dumnezeu să-i dea încredințare și să-i arate lui în care moștenire și în care loc împreună cu sfinții s-a numărat tânărul. Și iată, vede noaptea un loc întunecat și urât mirositor și pe tânăr fiind în chin și întristare. A început bătrânul să se îndreptățească înaintea lui Dumnezeu și să zică: „Doamne, ce este această nedreptate? Oare nu era fecior tânărul? Oare nu toată ziua și noaptea slujea și dădea slavă? Oare nu în toate zilele lui a postit și a pătimit rele? Pe când zicea unele ca acestea bătrânul, i s-a arătat îngerul Domnului și zice către el: Călugăre, după ce l-ai învățat pe fecior toată nevoința și fecioria și înfrânarea, pentru ce nu l-ai învățat pe el și smerita cugetare? Căci el avea în inima lui că este un om mare și sfânt al lui Dumnezeu este. Așadar, află că nu este nedreptate la Dumnezeu. Căci necurat este la Domnul orice înălțat cu inima. Și venindu-și în sine bătrânul a plâns neîncetat pierzania tânărului.
(Sfântul Anastasie Sinaitul, Povestiri duhvovnicești, traducere de Laura Enache, Editura Doxologia, Iași, 2016)